Ţambal

1. Identificare: nume general, local, definiţie scurtă, circulaţie, similitudini transfrontaliere:

Nume general: Ţambal

Nume local: Ţambala, Ţimbal, Ţâmbal, Ţâmbală, Ţimbulă, Ţimbolă, Ţimblon

Definiţie scurtă: Ţambalul este un instrument muzical tradiţional cu coardele lovite. Circulaţie:  Instrument prin excelenţă lautăresc foarte răspândit în tarafuri şi alte formule instrumentale de muzică populară. Originea ţambalului pare a fi lumea persano-arabă. Strămoşii lui sunt psalterionul şi ţitera. Migrând dinspre estul Asiei, arabii îl aduc cu sine în Magreb. În sec. al VIII-lea, strămoşul ţambalului, tot prin  intermediul arabilor, pătrunde în Europa, în timpul prezenţei islamului în Andalizia, o primă mărturie fiind imaginea picturală a instrumentului la 1184 pe una din frescele catedralei Santiago de Compostela, pentru ca ulterior să se răspândească în alte ţări europene.  Cu variate denumiri instrumentul este întâlnit în diferite ţări: tsymbaly – în Belarus; cimbál – în Cehia; zimbal – în Germania; cymbały węgierskie – în Polonia; tsymbaly – în Rusia şi Ucraina;  cimbal – în Slovacia; cimbale – Slovenia; cimbalom – în Ungaria etc.

      Cea mai veche mărturie a prezenţei ţambalului în spaţiul cultural românesc datează cu anul 1538, când Ştefan Lăcustă, domn al Moldovei, primeşte  cu prilejul instaurării în scaun tobă şi ţambal. În anul 1546, în unul din registrele de evidenţă ale oraşului Braşov este notată sosirea în această urbe a lui „Nicolae Dicul, om de casă al lui Mircea Ciobanul, pentru un ţambal al tinerei voivodese”. În această perioadă de timp, instrumentul pătrunde în castele, fiind unul din instrumentele preferate ale nobilimii. Cu denumirea de „organ”, „canon”, „canun”, „psalterion” este consemnat în primele traduceri ale carţilor bisericeşti de la noi, păstrate în manuscris: Codicele Voroneţean, Psaltirea Şcheiana, Psaltirea românească şi Cartea de învaţătură a Diaconului Coresi.

     În Psaltirea sfântului proroc David (1673), îndemnul de închinare şi slavă providenţei reclama „…glasuri nalte/De …., …organe tinse-n strune/…ţimbale”. Ţambalul este întâlnit şi atestat în notele de călătorie ale străinilor care s-au aflat în trecere prin Moldova si Ţara Româneasca – suedezul C.Ralamb (1657); zugrăvit în pictura murală bisericească – fresca bisericilor din Târgovişte (1694-1698), scena din Cana Galileii, zugrăveala psalmului 150 „Lăudaţi pre El în tâmpene şi în horă” de pe pridvorul bisericilor bucureştene Negustori (1726) si Mântuleasa (1733), taraful lăutăresc; desenat în unele lucrări – romanul popular „Erotocrit” (1787); menţionat în lucrări istorice – „Istoria Daciei transalpine …” (1781) de Fr.J.Sulzer; semnalat în documente de arhivă – ”Solomon ţămbelarul, jăd/an/ de Eş” etc.

     O interesantă şi competentă relatare de esenţă cultural-artistică, intitulată Geschichte der Musik in Siebenbiirgen, este publicată în revista germană Allgemeine Musikalsche Zeitung, nr.47 din 23 noiembrie 1814 la Leipzig, în care un autor anonim oferă cititorilor mai multe informaţii, inclusiv unele referitoare la fondul organologic din Principatele Dunărene. Formaţiile de altădată, conform publicaţiei citate, întruneau, alături de viori,  violoncel, nai şi ţambalul, iar de la un timp încoace şi "... unele instrumente de suflat [care -n.n.] ... au înlocuit treptat în tarafurile [ale lăutarilor - n.n.] ţambalul şi acel fluier al pădurilor". Cu toate acestea, în sec. al XIX-lea, ţambalul este menţionat în diferite surse în componenţa tarafurilor lăutăreşti din oraşe. Totuşi, nu este exclus ca instrumentul să fi circulat şi în localităţile rurale. Răspunsurile date la chestionarul lui B.P.Hasdeu atestă prezenţa ţambalului în Muntenia (în localităţi din componenţa actualelor judeţe Buzău, Dâmboviţa, Ialomiţa, Prahova), Dobrogea (judeţul Tulcea) şi în Moldova (judeţul Iaşi). În ultima treime a sec. al XIX-lea, ţambalul (mic) este răspândit în formaţiile de muzică populară din Moldova din stânga Prutului, înlocuind pe alocuri cobza. Instrumentul era în componenţa orchestrelor  din Chişinău (formaţiile conduse de I.Perja, C.Marin), Bălţi (formaţia condusă de C.Parno), mai apoi şi din Dubăsari (formaţia îndrumată de Gh.Murga). În perioada dintre cele două războaie mondiale, ţambalul portabil (mic) face parte din grupurile instrumentale de proporţii reduse, în special, în delta Prutului şi a Dunării. Ţambalul portabil se încadra perfect din toate punctele de vedere în componenţa formaţiilor mici, ambulante lăutăreşti de odinioară. Odată cu stabilirea ansamblurilor instrumentale în localuri şi cu lărgirea corpusului organofon, ţambalul de concert (mare) este de nelipsit şi indispensabil în componenţa orchestrelor de muzică populară, înlocuindu-l definitiv pe predecesorul  său – ţambalul portabil (mic).

2. Caracterizare: descriere, funcţii, aspecte morfologice, mod de manifestare:

Ţambalul este construit dintr-o cutie de rezonanţă trapezoidală, prevăzută cu găuri de rezonanţă şi confecţionată din lemn de brad, pe care sunt desfăşurate transversal coardele din metal. Acestea sunt prinse la extremităţi de cuie metalice, fixate la baza părţilor laterale ale cutiei de rezonanţă, iar la capete se sprijină pe suporturi (numite şi căluşe sau popic) imobile. Cuiele metalice sunt destinate pentru acordarea coardelor. Sunetele pe care le poate produce ţambalul se încadrează în trei registre sonore: grav, mediu şi acut. În registrul grav (si2 – sol), fiecare sunet este emis de câte o singură coardă, însă pe măsura înaintării spre registrul mediu, coardele registrului grav sunt dublate. Pentru fiecare sunet din registrul mediu sunt repartizate câte trei coarde acordate la unison, iar pentru sunetele din registrul acut – câte patru coarde de aceeaşi înălţime acustică. Pentru a putea fi lovite mai uşor, coardele ultimelor registre sunt ridicate alternativ cu ajutorul căluşurilor, mai întâi la o extremitate, mai apoi la cealaltă. Aşezarea încrucişată a coardelor permite punerea lor în acţiune cu ajutorul ciocanelor (baghetelor sau beţelor) în partea cea mai ridicată, adică cât mai aproape de căluş. Dacă coardele registrului mediu (sol mi2) sunt divizate în două prin căluş, fiecare producând două sunete la interval de cvintă, cele din registrul acut (mi2 - fa3) sunt împărţite prin acelaşi dispozitiv în trei. Ţambalul mai este prevăzut cu mai multe tampoane amortizatoare din fetru, dispuse de o parte şi de altă a cutiei de rezonanţă, fiind fixate pe două tije orizontale din lemn. Acestea pot să descopere sau să acopere coardele prin intermediul unei pedale acţionate cu piciorul, fapt ce permite îmbogăţirea sonorităţii instrumentului prin rezonanţă. La ţambal se interpretează cu două baghete din lemn, încovoiate şi învelite la capetele superioare cu bumbac sau cu pâslă. Alteori, pentru a obţine sonorităţi aspre, seci sunt folosite ciocanele neînvelite. În practica muzicală se utilizau două tipuri de instrumente: ţambalul portativ (sau mic), fără pedală, cu 20-25 de coarde, şi ţambalul de concert fix (sau mare), cu pedală, având 35-36 de coarde cu un ambitus de circa patru octave.

Tradiţional, ca instrument cu specific lăutăresc, ţambalul realiza şi realizează în formaţie partida de acompaniament, în formulă de ţiitură (de sârbă, de horă, de ostropăţ ş.a.): timpii tari se execută cu ciocanul ţinut în mâna dreaptă, iar timpii slabi – cu ciocanul ţinut în mâna stângă. Posibilităţile tehnice ale ţambalului permit executarea pasajelor diatonice sau cromatice, dar mai ales arpegii. De asemenea pot fi executate sunete în staccato, legato, tremolo, pasaje polifonice sau cele în note duble. În anii din urmă, ţambalul este tot mai des solicitat în formaţiile orchestrale de muzică populară pentru intervenţii solistice.

3. Descrierea comunităţii(lor), grupurilor, persoanelor sau instituţiilor purtătoare:

Odinioară ţambalul era considerat drept instrument lăutăresc, fiind încorporat în cadrul formaţiilor de muzică tradiţională din Moldova transpruteană. În mediul rural de la noi, ţambalul portabil s-a răspândit şi a funcţionat începând cu jumătatea a II-a a sec. al XIX-lea, menţinându-se în comunităţile de lăutari locali până aproximativ în anii ’50 ai secolului trecut. Treptat este suprimat din componenţa formaţiilor de ţambalul de concert, fiind un instrument de neînlocuit în economia sonoră actuală a acestora. Instrumentul este readus în circuitul muzical odată cu începutul confecţionării lui în cadrul  Combinatului de producţie al Ministerului Culturii şi integrat treptat în formaţiile profesioniste şi de amatori din republică. Mai mult, arta interpretării la ţambal este studiată şi însuşită în şcolile de muzică, liceele şi colegiile de muzică din Republica Moldova, precum şi în cadrul facultăţii Interpretare instrumentală a Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău. Arta interpretativă la ţambal  este promovată de profesionişti ai instrumentului precum au fost şi/sau sunt Valeriu Caşcaval, Victor Copacinsci, Vasile Crăciun, Sergiu Creţu, Anatol Golomoz, Vladimir Sârbu, Ion Surguci, Alexandru Şura ş.a. În construcţia ţambalului s-au manifestat constructori precum V.Balercă, S.Blănari, F.Gârbu, T.Olărescu, P.Popov, Gh.Sinescu ş.a.

4. Descrierea situaţiei la zi privind viabilitatea:

În ultima jumătate de secol, viabilitatea ţambalului în patrimoniul organologic naţional este asigurată, în bună măsură, de interesul manifestat în mediul cultural-artistic din Republica Moldova şi de studierea instituţionalizată a instrumentului în instituţiile de învăţământ muzical. Totuşi, în ultimii ani se observă tendinţa redusă de promovare a instrumentului în cultura naţională: limitarea numărului de locuri pentru admitere în instituţiile de învăţământ artistic, lichidarea Combinatului de producere a instrumentului, lipsa locurilor de muncă pentru angajarea specialiştilor în câmpul muncii ş.a. Încurajator însă este faptul că timbrul ţambalului a solicitat şi mai solicită încă interesul compozitorilor. Din muzica de esenţă populară, ţambalul îşi face loc în lucrări de factură simfonică, în unele cazuri îndeplinind aceeaşi funcţie de acompaniament ca în orchestrele sau ansamblurile de muzică populară. Astfel, B.Bartók îl introduce în partitura Rapsodiei nr. 1 pentru vioară şi orchestră, Z.Kodály – în Háry János, I.Stravinschi –  în partitura baletului Renard ş.a. În Republica Moldova, la crearea literaturii muzicale pentru ţambal au contribuit compozitorii T.Chiriac (suita Pe-un picior de plai pentru nai, ţambal, taragot şi orchestră), B.Dubossarschi (Suita pentru ţambal şi cvartetul de coarde), Gh.Mustea (Monodie pentru ţambal solo, Pastorală pentru nai, caval şi ţambal), V.Rotaru (Improvizaţie pentru ţambal solo) ş.a.

 5. Data inventarierii, specialistul:

11.12.2010.  Victor Ghilaş, doctor în muzicologie, cercetător ştiinţific coordonator, Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

6. Referinţe la literatură, discografie, materiale audiovizuale, manuscrise aflate în comunitate, materiale de arhivă, diferite imagini:

1. Alexandru, Tiberiu. Instrumentele muzicale ale poporului român. Bucureşti, ESPLA, 1956, p.97-104.

2. Bărbuceanu, Valeriu. Dicţionar de instrumente muzicale. Bucureşti, Teora, 1999, p.266.

3. Crăciun, Vasile, Sârbu Vladimir. Metodă de ţambal. Chişinău, Literatura artistică, 1982.

4. Vicol, Adrian. Contribuţii la cercetarea monografică a ţambalului. În: Revista de Etnografie şi Folclor, 15 (1970), nr. 5, p.355-374.

5. Vizitiu, Ion. Ţambalul. În: Instrumentele muzicale populare moldoveneşti. Chişinău, Literatura аrtistică, 1979, p.9-13.

6.Визитиу, Жан. Цимбалы. În: Молдавские народные инструменты. Кишинев, Литература артистикэ, 1985, р. 196-224.

Discografie:

Solişti la ţambal pe discuri şi CD-uri:

Mihai Cangaş: 33 C04581-82 împreună cu alţi interpreţi;

Vasile Crăciun: 33 C32-09767-68 împreună cu alt interpret;

Sergiu Creţu: C30 21593 004  împreună cu interpreţi la alte instrumente tradiţionale;

Anatol Golomoz: C30 21593 004  împreună cu interpreţi la alte instrumente tradiţionale;

Valeriu Caşcaval: CD (13 piese);

Sandu Şura: CD.

Subscribe to Fluxuri Distribuţie