Cobza

1. Identificare: nume general, local, definiţie scurtă, circulaţie, similitudini transfrontaliere:

Nume general: Cobza

Nume local: Cobuz, Copus, Lăută, Alăută

Definiţie scurtă: Cobza este un instrument muzical tradiţional cu coarde ciupite din familia lăutei. Circulaţie: Instrument prin excelenţă lăutăresc, cobza a funcţionat în mediul tradiţional din Muntenia şi Moldova până nu demult, în zilele noastre având o prezenşă din ce în ce mai rară. Descinde din el aud-ul sau l’ud-ul arab şi din cel oriental kopuz. Existenţa la noi a unor asemenmea tipuri organologice ne este dovedită din cele mai îndepărtate timpuri de iconografia bisericilor, materializată în vechile picturi murale ale mai multor lăcaşe de cult creştin (în special, bisericile şi mănăstirile nord-bucovinene), începând din sec. al XVI-lea. Mai multe icoane îl înfăţişează pe David cântând la cobză împăratului Saul. Acelaşi instrument este reprezentat în frescele mănăstirilor Humor (1535), Voroneţ (1547), Suceviţa (1606), Horezu (1692) ş.a. Cu denumirea de cobuz instrumentul este atestat în vechile scripturi. Bunăoară, în Psaltirea sfântului proroc David de Dosoftei (1673) relevă "Lăutele, cobuzele, la veselii de giocuri”. Cobza apare consemnată şi în creaţia de sorginte orală: în poezii (Ăl cobuz de soc,/ mult zice cu foc;/ăl cobuz de os,/ mult zice duios;/ ăl cobuz cu fire,/mult zice subţire; sau După cobză şi vioară/ Să scoatem hora afară.), cimilituri (Ciupercă uscată/ În cui spânzurată, dezlegată de înţelepciunea populară prin cobză) ş.a. Sursele scrise cu caracter istoric, geografic, juridici, literar, de asemenea, oferă suficiente date, care ar confirma prezenţa cobzei în arealul culturii muzicale instrumentale de la noi la diferite manifestări din mediul rural şi citadin (petreceri, nunţi, cumetrii, alte ceremonii comunitare), fapt consemnat în memoriile de călătorie ale străinilor, aflaţi în Moldova şi Ţara Românească în secolele XVI-XVII, polonezul M. Stryjkowski (1574), suedezul P. Strassburgh (1632), italianul N. Barsi (1633), rusul V. Gagara (1634), germanul A. Adersbash (1652), sirianul Paul de Alep (1653) etc. De asemenea, prezenţa instrumentului în cultura naţională este atestată la 1774 în componenţa unui ansamblu, care urma să ajungă la palatul imperial al ţarinei Ecaterina II din capitala rusă. În cuprinzătoarea lucrare Istoria Daciei transalpine (1781-1782), istoricul austriac Fr. J. Sulzer furnizează mai multe informaţii privitor la organologia populară, conturând profilul formaţiei instrumentale destinată cântării la joc, în care se regăseşte şi cobza. În secolul al XIX-lea, instrumentul este menţionat în revista germană Allgemeine Musikalsche Zeitung (nr. 30, iulie, 1821) ca unul din componente în alcătuirea-garnitura ansamblurilor de muzică populară. Modelul instrumental tradiţional, ca specific moldovenesc şi muntenesc (vioară, cobză, nai), se va impune încă pe parcursul unei perioade de timp îndelungate. Prezenţa cobzei în formaţii de o asemenea configuraţie este atestată documentar în componenţa tarafurilor basarabene ale boierilor Varfolomei (Judeţul Lăpuşna), Ţambal, Cruşevanu (Orhei), T. Krupenski (Chişinău), I. Pruncul etc. Parte componentă a ansamblului era cobza şi în tarafurile moldovene şi bucovinene conduse de Barbu Lăutarul, Angheluţă, Năstase, N. Picu. Se menţine în componenţa tarafurilor din Moldova din stânga Prutului (în formaţiile conduse de I.Perja, C.Marin, C.Parno) până spre sf. sec. al XIX-lea. Documentele de epocă au conservat numele mai multor interpreţi-cobzari precum Stan Cobzarul, fraţii-cobzari Ivăniţă, Barbu Lăutarul, Şiru Cobzaru ş.a. Actualmente este răspândită în Republica Moldova, România, Ucraina precum şi în alte ţări din Europa de est.

2. Caracterizare: descriere, funcţii, aspecte morfologice, mod de manifestare:

 În şirul instrumentelor muzicale tradiţionale din Republica Moldova, cobza ocupă un loc aparte. În spaţiul carparo-dunărean este considerat drept cel mai vechi instrument de acompaniament, dar deopotrivă cu întreţinerea armoniei propriu-zise, îndeplineşte şi alte funcţii precum cea ritmică, dinamică, parţial melodică. Exprimarea armonică în materializarea acestora este lansată în forma specifică – cea de figurare a acordului, care constă din câteva modalităţi distincte de completare a facturii muzicale cu elemente armonice şi melodice, transpuse prin ţiiturile respective. Din punct de vedere ergologic, cobza se compune dintr-o cutie de rezonanţă piriformă cu spatele convex (numită deseori în mediul tradiţional ”burduf” sau ”bârdan”), format din mai multe ”doage” din lemn de nuc sau paltin, şi faţa plană, confecţionată din lemn de molift. Gâtul instrumentului este unul scurt şi lat, confecţionat din lemn tare, fără tastieră, care se termină cu ”cuier” – loc de instalare a cuielor, răsfrânt sub un unghi obtuz spre spate. Faţa de rezonanţă reprezintă câmpul de vibraţie cel mai intens, centrul acesteia fiind ornat cu perforaţii în formă pătrată sau de rozetă, iar în unele variante perforaţiile iau forma unui triunghi străpuns, plasate aproape de gâtul instrumentului. Cobza este dotată cu 8-12 strune, grupate transversal în patru coruri câte două sau trei, care formează 3-4 coruri, fiind la rândul lor fixate în partea inferioară direct pe faţă de un cordar din lemn şi în partea opusă montate în locaşul cuielor din ”cuier”. Fiecare grup de coarde poate avea una mai groasă, numite de obicei „burdoaie”, care sunt acordate cu o octavă mai jos faţă de cele subţiri. Acordajul coardelor poate să difere în funcţie de regiune sau de chiar de interpret. Cel mai frecvent acordaj este cel de cvintă şi cvartă: re – la – re – sol. Strunele sunt călcate cu toate degetele mâinii şi ciupite cu un plectru plastifiant sau cu o pană de gâscă.  În muzica instrumentală, cobza adoptă formulele ritmico-armonico-melodice de tipul ţiiturilor. Tehnica acompaniamentului la cobză (în componentele ei esenţiale configurative, metro-ritmice şi melodice) vădeşte, în bună parte (la propriu şi la figurat), mai multe similitudini cu cea manifestată în prestaţia ţambalului. Resursele sonore ale acompaniamentului se îmbogăţesc substanţial datorită dublării, triplării sau cvadruplării coardelor cobzei, sunetele acute ale corului respectiv, la rându-le, fiind întărite cu octavele lor inferioare. Odată cu aceasta, timbrul specific al cobzei este impulsionat şi de modul special de punere în vibraţie a coardelor prin ciupire. Natura constructivă a cordofonelor ciupite presupune un grad sporit de amortizare a oscilaţiilor, astfel că odată transmisă coardelor, energia vibratorie repede se consumă, producând un sunet sec, aspru. Tehnica mano-digitală, precum şi gama posibilităţilor materiale pe care le au la dispoziţie cobzarii permit elaborarea şi redarea unui număr relativ redus de nuanţe coloristico-expresive. În timpul acompanierii sunt solicitate primele trei, fie ultimele trei grupuri de coarde, prin care la o singură mişcare sunt acţionate coruri cordofone pe fracţiuni de timp diferite. Rostul primordial al acompaniamentului de cobză este cel al figurării ritmice a acordului. Prevăzut în prezent cu tastieră divizată de caze metalice identice celor de chitară, instrumentul determină, în general, o sonoritate aidoma celei rezultate pe coardele deschise – puternică, dar cu o nuanţă oarecum metalică, puţin muşcătoare, tăioasă. Configuraţia armonică schiţată în jurul cobzei este discriminată de cea a ţambalului prin poziţia melodică a sunetelor tenace obstinate (de obicei, tonica). Acestea, în marea lor majoritate, ocupă o poziţie intermediară între sunetele armonice ale acordului dispersat, în funcţie de răsturnarea preferată. În ţesătura armonică a construcţiei sunetele obstinate se plasează la altitudinea superioară a verticalei sonore. În ultimele decenii, organofonul a fost supusă unor interesante modernizări şi transformări cu caracter ergologic. Întru perfecţionarea calităţilor tehnico-expresive, instrumentul a urmat calea prelungirii gâtului şi dotării limbii acestuia cu caze metalice transversale, fapt ce condiţionează efectul cromatico-sonor al coardelor libere.

3. Descrierea comunităţii(lor), grupurilor, persoanelor sau instituţiilor purtătoare:

 După cel de-al Doilea Război Mondial, instrumentul şi purtătorii lui au dispărut practic pe teritoriul Republicii Moldova. Odată cu crearea în anul 1949 a ansamblului instrumental de pe lângă Casa republicană de creaţie populară, care din 1949 activează pe baze profesioniste sub auspiciile Filarmonicii de Stat din Chişinău cu statut de orchestră de muzică populară, cobza apare în componenţa garniturii instrumentale pentru o perioadă scurtă de timp, pentru a apărea din nou pentru o perioadă scurtă în orchestra de muzică populară ”Fluieraş”. După înfiinţarea în cadrul Comitetului de Stat pentru Televiziune şi Radiodifuziune a orchestrei ”Folclor”, (1968) cobza devine un instrument permanent în componenţa orchestrelor de muzică populară, opţiunea pentru ea manifestându-se şi în alte formaţii cu statut profesionist sau de amatori din Republică. Printre purtătorii actuali ai tradiţiei interpretării la cobză se numără artiştii din colectivele muzical-artistice profesioniste din Chişinău, studenţii şi elevii din instituţiile de învăţământ muzical-artistic de toate treptele. Unele instrumente sunt confecţionate de înşişi cei ce la practică, iar altele – de meşterii populari. Sunt cunoscuţi constructorii de cobze: I. Borş (Cricova, mun. Chişinău), N. Mardari (Anenii Noi), N. Dron (Gura Galbenă, rnul Cimişlia) ş.a.

4. Descrierea situaţiei la zi privind viabilitatea:

Din motive greu de explicat, cobza este treptat suprimată din formaţie la începutul secolului al XX-lea, pentru ca după aproape o jumătate de secol să revină treptat în orchestrele de muzică populară. Mai întâi, în cele cu sediul de reşedinţă urbană, mai apoi şi în cele ce se produc în mediul rural. Însă circulaţia instrumentului în mediul tradiţional se reduce substanţial, continuând să fie limitată până în zilele noastre. Graţie unor acţiuni instituţionalizate din partea statului începute în anii ’60 ai secolului trecut, cobza începe să fie confecţionată la ”atelierul (ulterior Combinatul – n.n.) de instrumente muzicale populare moldoveneşti” din Chişinău, mai apoi este inclusă ca disciplină de studiu în programele instituţiilor de învăţământ muzical din Republică (apr. la hotarul anilor ’70-’80 ai sec. al XX-lea) , fiind frecvent utilizată în practica concertistică atât a formaţiilor profesioniste, cât şi celor de amatori din satele şi oraşele Republicii Moldova. Recent, au fost înregistrate unele încercări de a extinde funcţionalitatea instrumentului, acesta fiind folosit în versiune cobza-jazz şi postura de solist. La începutul anilor '80 ai secolului trecut, în cultura muzicală din Republică se manifestă tendinţa de constituire a unor formaţii instrumentale mici, care reprezintă reiterarea modelelor tradiţionale preexistente, într-un cadru nonfolcloric, prin intermediul scenei, de către grupurile sociale colportoare (tineretul studios, unele categorii ale intelectualităţii etc.). Cobza se regăseşte în componenţa acestor formule instrumentale.

5. Data inventarierii, specialistul:

11.12.2010.  Victor Ghilaş, doctor în muzicologie, cercetător ştiinţific coordonator, Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

6. Referinţe la literatură, discografie, materiale audiovizuale, manuscrise aflate în comunitate, materiale de arhivă, diferite imagini:

1. Alexandru, Tiberiu. Instrumentele muzicale ale poporului român. Bucureşti, ESPLA, 1956, p.105-118.

2. Botnaru, Victor. O cobză valoroasă. În: Buletin ştiinţific. Revistă de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie.Serie nouă.Vol. 1 (14), Chişinău, 2004, p. 185-186.

3. Botnaru Victor. Contribuţii la studierea cobzei în Buletin ştiinţific. Revistă de Etnografie, Ştiinţele Naturii şi Muzeologie. Serie nouă.Vol. 11 (24), Chişinău, 2009, p. 216-226.

4. Georgescu, Lucilia. Relaţia lăută-cobză în picturile mănăstireşti din Moldova de nord. În: Revista de Etnografie şi Folclor. 12 (1967), nr. 2, p. 133-145.

5.  Vizitiu, Ion. Instrumentele muzicale populare moldoveneşti. Chişinău, Literatura аrtistică, 1979, p. 17-19.

6. Zamfir, Constantin. Contribuţii la cercetarea instrumentelor populare. Cobza. În: Muzica. 3 (1953), nr. 2, p. 49-53.

7. Визитиу, Жан, Молдавские народные инструменты. Кишинев, Литература артистикэ, 1985, р. 151-161.

 

Subscribe to Fluxuri Distribuţie