1. Identificare: nume general, local, definiţie scurtă, circulaţie, similitudini transfrontaliere:
Nume general: Prelucrarea pieilor
Nume local:Tăbăcitul(dubitul) pieilor, cojocăritul
Este una din cele mai vechi îndeletniciri casnice, practicate de unii ţărani în gospodăriile lor. Materia primă o constituiau pieile animalelor domestice şi sălbatice din care confecţionau diverse tipuri de încălţăminte, piese călduroase de îmbrăcăminte, curele, atribute de harnaşament, şi alte obiecte cu întrebuinţare casnică. Meşteşugul a avut o mai mare dezvoltare în oraşe şi târguri, unde era mai multă materie primă dar şi mai multe solicitări de produse din piele. Pe parcursul timpului prelucrarea pieilor s-a diversificat şi specializat în diferite branşe: tăbăcăritul, cizmaritul, curelăritul, cojocăritul.
1. Tăbăcăritul a fost principala branşă specializată în prelucrarea pieilor de bovine. Era mai dezvoltat în oraşe. A fost practicat în sate de ţărani dar şi de meşterii cizmari, cojocari. Pentru tăbăcitul (dubitul) pieilor se folosea materiale ce se aflau la îndemână-scoarţă de copaci, tărâţe, cenuşă, zăr şi apă de var. O bună parte a pieilor tăbăcite era folosită pentru confecţionarea încălţămintei, opincilor, cizmelor, bocancilor.
2. cizmăritul (ciobotăritul) a fost unul din cele mai răspândite meşteşuguri în piele. Spre deosebire de breslaşii din oraşe, cizmarii de la sate făceau încălţăminte mai simplă-opinci, cizme cu talpa cusută, ciobote cu tureacul moale şi tare, bocanci şi pantofi.
3. curelăritul era important iar produsele meşterilor necesare pentru fiecare om. Ca branşă aparte s-a desprins mai târziu. Era practicat mai mult în oraşe, dar acoperea aria de necesităţi şi a satelor în curele, chimire, căpestre, hamuri etc. Cu timpul curelăritul a decăzut odată cu reducerea cerinţelor pentru producţia sa. Astăzi tradiţiile meşterilor curelari se mai regăsesc valorificate în articole artizanale.
4. cojocăritul a fost cel mai răspândit meşteşug specializat în prelucrarea pieilor de ovine şi confecţionarea pieselor de îmbrăcăminte. Aproape fiecare sat avea 1-2 meşteri cojocari, care şi prelucrau pieile de oi şi capre ale consătenilor. De obicei cojocarii nu luau ucenici, sau acceptau doar din sate mai îndepărtate pentru a nu spori concurenţa. Piesele principale confecţionate de meşterii cojocari erau bondiţele(peptare deschise), diverse tipuri de cojoace
(cu şi fără mâneci, lungi şi scurte) , şube, gulere la haine groase, căciuli, mănuşi, traiste, pungi.
Are o circulaţie generală, fiind mai frecvent practicat în raioanele de stepă din nord (Rîşcani Edineţ, Bălţi), şi sud (Cahul, Vulcăneşti, Căuşeni, Cantemir) ale R. Moldova. Cu denumiri similare a fost practicat din cele mai vechi timpuri în oraşele şi satele din România, dar şi în zonele limitrofe ale Ucrainei, în deosebi în regiunile Transcarpatică.
Prelucrarea pieilor s-a practicat ca meşteşug specializat sau îndeletnicire casnică . Pregătirea pieilor pentru lucrul cojocarilor comportă mai multe operaţiuni, între care tăbăcitul(dubitul) este una foarte importantă. Tehnologia ei nu este prea complicată. Este destul de variată şi deseori meşterii aveau „secrete” mici pe care nu doreau să le comunice. Pieile uscate se puneau în apă rece să se înmoaie pentru 2-3 zile, ori în apă călduţă pentru 6-8 ore. Se spălau în apă curgătoare şi se cârnoseau (se înlătura resturile de carne grăsime şi apă) cu un cuţit special (scafă), făcut dintr-o coasă veche. După curăţire pieile se aşezau una peste alta şi se dubeau. Pe fiecare piele se punea sare, tărâţe ori făină de păpuşoi. Se împătureau cu grijă şi se puneau într-un butoi. În unele sate se dubeau pieile în urluială de ovăz, ori zăr sărat. Pentru dubirea uniformă , pieile se întorceau de 2-3 ori pe zi. Procedura dura 2-3 săptămâni. După aceasta pieile se înşirau la uscat fără să se spele de dubeală. Urma apoi întinsul şi curăţatul pieilor cu scafa.
Uneori meşterii înălbeau pieile lucrate cu o piatră specială (de albit). Pentru obţinerea pieilor complet curăţite de lână se utiliza şi
apa de var, piatra acră, coloranţi naturali vegetali sau chimici. În prezent meşterii nu mai utilizează tehnologiile vechi de dubire utilizând doar materiale chimice, care reduc durata procesului si îmbunătăţesc calitatea produsului finit.
2.Caracterizare: descriere, funcţii, aspecte morfologice, mod de manifestare:
Cojocăritul este un meşteşug de veche tradiţie. Pe monumentul antic de la Adamclisi sunt reprezentaţi păstori îmbrăcaţi in cojoace din blană. În numeroase documente din epoca medievală din Moldova se menţionează un număr mare de cojocari din sate şi oraşe, organizaţi sau nu în bresle meşteşugăreşti.
În perioada socialismului majoritatea meşterilor cojocari au fost cooperaţi în centre de deservire socială a populaţiei în raione sau unele sate, ori unităţi îndustriale de prelucrare a pieilor în cadrul Ministerului industriilor locale. În diverse perioade ele au funcţionat în or.Chişinău, Bălţi, Orhei, s. Zaim r-l Căuşeni, s. Colibaţi r-l Cahul ş.a. Astfel în perioada aa. 70-80 sec. XX în casa de deservire socială din Colibaşi activau 25 meşteri cojocari. Astăzi în acest sat lucrează individual doar meşterul Constatin Cojan (a.n.1952). Un alt meşter cojocar cunoscut ce activează în s. Zaim este Leonid Cemortan (a.n.1973). Din repertoriul confecţiunilor acestor meşteri sunt bondiţele deschise, cojoacele, căciulile pentru bărbaţi şi femei. Un distins meşter curelar este Dumitru Dărăban din Sângerei (a.n.1942). El confecţionează chimire frumoase, curele înguste, cravaşe şi bice, o gamă largă de obiecte de galanterie şi suvenire din piele. Mai larg este numărul meşterilor ce utilizează pielea prelucrată în condiţii de fabrică pentru producerea pieselor de bijuterie, galanterie şi suvenire de tiraj mic. Dintre ele se evidenţiază Tatiana Chiril şi Victoria Moldovanu, meşteriţe ce utilizează designul modern în confecţionarea genţilor, poşetelor sau pieselor de vestimentaţie, articolelor mici de marochinărie.
Ca formă de încurajare a meşterilor din domeniul prelucrării pielii Uniunea Meşterilor Populari din Moldova organizează expoziţii şi târguri anuale în cadrul cărora meşterii sunt stimulaţi. Pentru practicarea cu succes a activităţilor meşteşugăreşti în Republica Moldova există cadrul juridic necesar. În sprijinul meşterilor sunt Legea despre meşteşugurile tradiţionale(2003), Legea despre patenta antreprenorială(1998).ş.a. acte normative.
3. Descrierea comunităţii(lor), grupurilor, persoanelor sau instituţiilor purtătoare:
Schimbările mari ale modului de viaţă au limitat substanţial arealul de existenţă şi funcţionare a acestui meşteşug, tradiţiile căruia astăzi sunt preluate aproape în întregime de industria uşoară. În Republica Moldova astăzi funcţionează un combinat de prelucrării blănurilor din or. Bălţi şi fabrica de prelucrare a pieilor din Chişinău. Necătând la aceasta, majoritatea hainelor din piele şi blană sunt produse industriale importate, iar materia primă(pieile şi blănurile de bovine şi ovine) a acestor fabrici este exportată în stare de semifabricat. Meşterii din domeniu lucrează pentru o piaţă mică, la nivel local, activează sezonier, pentru satisfacerea necesităţior comunităţilor rurale. Producţia lor nu este în stare să suporte concurenţa mărfurilor industriale nici la preţ, nici la calitate..
4. Descrierea situaţiei la zi privind viabilitatea:
Se atestă un interes sporit faţă de mărfurile ce nu pot fi produse în tiraje industriale, produse de unicat, produse cu caracter etnic - piese de port tradiţional, utilizate de formaţiile folclorice, piese de artizanat, suveniruri originale . Dezvoltarea în continuare a industriei turistice În Republica Moldova ar servi un real suport în supravieţuirea şi perpetuarea acestor ocupaţii milenare.
5. Data inventarierii, specialistul:
18.12.2011. Ion Bălteanu, cercetător ştiinţific, Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală.
6. Referinţe la literatură, discografie, materiale audiovizuale, manuscrise aflate în comunitate, materiale de arhivă, diferite imagini:
Bibiografie:
G.Stoica, P.Petrescu Dicţionar de artă populară. Bucureşti, 1997
*** Meşteşuguri populare artistice. Chid metodic pentru cadre didactice din învăţămîntul special. Chişinău , 2006
V.Butură. Străvechi mărturii de civilizaţie românească. Bucureşti., 1989
V.Butură. Etnografia poporului român. Cluj-Napoca., 1978
E.Florescu, A. Chevallier. Valea Bistriţei-tradiţii populare. Piatra-Neamţ., 1993
Colecţii de obiecte:
Colecţii de articole din piele aflate în patrimoniul muzeelor din RM, cea mai complexă fiind cea de la Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală.
Colecţii personale ale creatorilor contemporani.
