Ministerul Culturii
al Republicii Moldova

Când şi-a pierdut ciobanul oile

1. Identificare: nume general, local, definiţie scurtă, circulaţie, similitudini transfrontaliere

Nume general: Când şi-a pierdut ciobanul oile

Nume locale: Doina ciobanului, Povestea lui Tânjală, Jalea cârlanului, A oilor, Ciobăneasca, Doina mocanului. 

Denumire generică populară ce desemnează o categorie distinctă a muzicii tradiţionale cu program, cristalizată sub forma unui poem muzical, exprimând un conţinut lirico-epic, narativ şi descriptiv, izvorât din imaginarul, filozofia şi normele vieţii pastorale ancestrale. Poemul se interpretează solistic, de regulă, de către bărbaţi, simbolul specializării profesionale păstoreşti, preponderent în versiune vocal-instrumentală, valorificând posibilităţile expresive ale fluierului de diferite dimensiuni, instrument emblematic al culturii pastorale, uneori, în combinaţie polifonică sau heterofonică cu isonul gutural, emis de fluieraş în timpul cântării. Versiunea strict vocală a interpretării este mai puţin specifică, ea fiind apanajul predilect al cântării feminine.

Circulaţie: În întreg spaţiul cultural românesc (Moldova, Muntenia, Oltenia, Maramureş, Transilvania, Banat, Bucovina, Transcarpatica, Transnistria), inclusiv la popoarele vecine din arealul pericarpatic (slovaci, unguri, polonezi, ucraineni, grupurile etnografice de ruteni, huţuli, boiki, gainali) şi balcanic (sârbi, bulgari, greci, macedoneni, bosniaci, croaţi etc.), care au cunoscut, de-a lungul istoriei, evoluţia diferitor forme de activitate economică, bazate pe păstorit. Poemul muzical Când şi-a pierdut ciobanul oile face parte din straturile mai vechi ale folclorului autohton.

Similitudini transfrontaliere: Sub diverse titulaturi, precum Vivčarska hra, Vivţi moi, vivţi moi, Pasterska tujba ş.a., poeme muzicale cu conţinut semantic similar se întâlnesc, în special, la popoarele din regiunile septentrionale ale Carpaţilor, făcând parte dintr-un vast sistem al culturii populare pastorale. Un rol important in răspândirea acestei categorii de creaţie l-a avut factorul istoric al comunicării interculturale, favorizată de valurile succesive de migraţie păstorească medievală valaho-română. Începând cu secolele XIII-XIV, cronicele vremii menţionează prezenţa multor colonii păstoreşti „în legea valahă” (Jus valachorum), înfiinţate în mijlocul popoarelor slave din centrul Europei: Galiţia, Slovacia, Polonia (regiunea Podhale) Cehia (regiunea Moravia). Termenul organologic fluier s-a răspândit mai la toate popoarele carpatice, sub diferite variante locale înrudite: floiara, floera, fuiarka – la ruteni şi huţuli, furulya – la unguri, fuiara – la slovaci, fujarka, frilka – la polonezii din munţii Podhale. Cunoscute sunt şi unele dansuri păstoreşti de origine română: Arcanul (la huţuli şi ruteni), Valaska şi Hayducki (la slovaci, moravi şi polonezi). Însăşi denumirea de valah a procurat, în zonele de convergenţă, o conotaţie strict culturală: ea desemnează profesia de păstor, cioban, oier.

2. Caracterizare: descriere, funcţii, aspecte morfologice, mod de manifestare.

Subiectul narativ al acestui poem se axează pe o legendă populară, conform căreia un oarecare cioban, aflat cu marea sa turmă de oi pe o păşune îndepărtată de sat, la deal, la munte sau lângă o pădure fioroasă, din imprudenţă, lenevie sau cuprins de simplă visare melancolică, a adormit în mijlocul naturii. Trezit după un anumit timp, el nu-şi mai găseşte turma. Copleşit de spaimă, de jale şi de îngrijorare, el se avântă, cu toată fiinţa-i zbuciumată, în căutarea turmei pierdute, cântând la fluier melodii de semnal şi de jale, în speranţa că va fi astfel auzit şi că oile, atrase de sunetul magic al instrumentului său, vor veni la el. Peregrinarea îl pune la grele încercări fizice, psihologice şi morale. Ele îi rezervă ciobanului întâlniri dintre cele mai palpitante cu diverse fiare sălbatice. Încercând să afle locul aflării turmei sale, păstorul intră în dialog cu natura, uneori căzând chiar pradă propriilor halucinaţii şi confuzii, alimentate de starea psihologică tensionată şi de frică. După mai multe ore de căutări, ciobanul îşi găseşte turma. În acest moment, sentimentul de jale i se preschimbă în starea de bucurie, optimism şi euforie, reflectată în cântarea veselă la fluier. Astfel, structura ideatică a întregului apare ghidată de opoziţia a două motive narative contrastante, aflate în registre lirico-psihologice diferite: 1- motivul pierderii oilor şi al jalei ciobanului, şi 2- motivul găsirii turmei şi al bucuriei. Poemul ilustrează concepţia unui ciclu tematic binar, de mare supleţe, soliditate şi congruenţă, dar şi de mare sensibilitate şi universalitate umanistă.

     Creaţia circulă şi sub formă de basm popular, purtând denumirea de Doina ciobanului. Ca şi poem muzical, creaţia a fost atestată deja în secolul al XVII-lea, adică cu mult înaintea faimoasei balade păstoreşti Mioriţa, cu care, în opinia specialiştilor, are multe afinităţi tematice şi funcţionale. Fabula poemului se canalizează în albia a două idei de bază: jelea pierderii oilor şi bucuria găsirii lor. Alternanţă acestor două sfere semantice creează conflictul dramatic de bază, care este ilustrat pe plan muzical de o melodie de jale (doinită, improvizată, într-un ritm rubato, liber) şi, respectiv, de o alta de joc (dansantă, axată pe un ritm giusto, măsurat).

     Interpretarea acestui poem este destinată funcţiilor de divertisment şi delectare estetică. Aidoma eposului popular, a baladei, el presupune existenţa unui public, apt a audia, aprecia, întreţine şi impulsiona atmosfera comunicării artistice, ca mijloc de socializare, sensibilizare şi consolidare a oamenilor în comunităţile rurale. Cel mai adesea, poemul se cântă pe la petreceri şi pe la mesele familiale, la întrunirile informale dintre prieteni şi vecini, în orele de delectare şi răgaz, pe la casele oamenilor, pe la stâne, în zilele de sărbătoare. Pe alocuri, el a fost preluat şi de cercurile intelectuale urbane, ca mijloc de propagare a spiritului naţional.

      După forma programului, se evidenţiază două specii ale poemului muzical Când şi-a pierdut ciobanul oile: a) poemul cu program amplu; b) poemul cu program redus.

      Specia cu program amplu structurează subiectul narativ în mai multe etape, conturând unităţi arhitectonice distincte, bazate pe anumite episoade tematice. Unele discursuri pot articula de la 4 până la 8-9 sau mai multe episoade, în funcţie de gradul de evoluţie al subiectului în tradiţia locală. De regulă, expunerea narativă face apel la comentarii verbale sau vocale, dublate de ilustraţii muzicale. Pe lângă formulele de semnal, unii interpreţi utilizează şi melodii de bocet şi de doină, amplificând astfel ideea pierderii oilor şi a sentimentului de jale. În ansamblul său, procesul interpretării este eşalonat în două mişcării distincte, una lentă, simbolizând jalea pierderii, şi alta moderată sau vioaie, exprimând bucuria găsirii oilor. De obicei, cele mai multe episoade sunt cuprinse în prima parte a poemului. Fiecare episod este precedat de un enunţ verbal al acţiunii. Alternanţa episoadelor este marcată prin schimbul de teme muzicale, diferite în caracter, ritm şi tempo. Patosul dramatic al acţiunii determină uneori o intercalarea temelor muzicale. În prima parte a poemului, frazele de bocet pot fi alipite unor formule de semnal. Partea a doua debutează cu anunţul verbal de rigoare, urmat de schimbul de teme muzicale, de regulă, axate pe o melodie de joc.

      Specia cu program redus se limitează la două sau trei episoade centrale, de cele mai multe ori, la cel al pierderii oilor şi la cel al găsirii oilor. De regulă, comentariile verbale sunt scurte, poartă un caracter generic, uneori pot lipsi chiar. O schimbare de tempo, ritm şi de teme muzicale este suficientă pentru marcarea episoadelor. Contrastul semantic jale–bucurie apare incifrată în caracterul melodiilor componente ale programului, de obicei, o melodie de doină sau de bocet şi o alta de dans. Accentul semantic al creaţiei pare a cădea însă melodia de jale, ceea ce determină deseori o expunere mai amplă a acesteia în economia întregului. Şi titulatura unor piese probează importanţa acestui accent semantic, ea rezumându-se la denominative emblematice, precum Doina ciobanului, Jalea ciobanului, Doina oilor sau, simplu, Doina.

      Modelul compoziţional cu program redus a fost cel mai lesne preluat de muzica lăutărească. Fabula poemului muzical Când şi-a pierdut ciobanul oile se regăseşte deseori în structura dihotomică a unor compoziţii lăutăreşti, formate dintr-o melodie de doină şi o alta de dans, ele simbolizând jelea pierderii şi bucuria găsirii oilor. Această metodă de creaţie a generat un soi de piese instrumentale de mare virtuozitate, destinate delectării estetice a publicului urban, ele circulând sub diverse denumiri, ca „Doina ciobanului”, „Doina şi hora”, „Doina şi bătuta”, „Doina şi brâul”, „Doina şi sârba”, „Doina şi joc” etc. Cel mai adesea, lăutarii violonişti s-au inspirat din maniera specifică de interpretare la instrumentele aerofone arhaice păstoreşti, improvizând melodii de dans cu denumiri specifice („ca din caval”, „ca din cimpoi”) sau anume doine instrumentale cu caracter pastoral (Ciobăneasca).

3. Descrierea comunităţii(lor), grupurilor, persoanelor sau instituţiilor purtătoare. 

Satele izolate din nordul şi sudul Republicii Moldova, unde se mai păstrează tradiţia oieritului, a păşunatului sezonier, a organizării de stâne familiale şi comunitare în raza localităţilor, a manifestărilor culturale cu ciobanii fluieraşi.

4. Descrierea situaţiei la zi privind viabilitatea.

Viabilitatea acestui poem în zilele noastre a scăzut simţitor, el fiind pe cale de dispariţie, situaţie generată de modernizarea economiei rurale, colectivizarea comunistă forţată din a doua jumătate a secolului al XX-lea, desţelenirea moşiilor şi reducerea suprafeţelor comunale de păşunat, distrugerea formelor tradiţionale de gospodărire şi de viaţă spirituală, tranziţia economică şi culturală, declinul, deruta şi desuetudinea societăţilor rurale, altădată principalul focar, generator, depozitar şi furnizor de valori ale culturii orale şi, nu în ultimul rând, de influenţa proceselor moderne de globalizare economică şi culturală, care au periclitat mecanismul de creaţie şi transmitere tradiţională a culturii, au  strâmtorat spaţiul  de manifestare publică a artei păstoreşti.

5. Data inventării, specialistul.

18.02.2011.  Vasile Chiseliţă, cercetător ştiinţific coordonator, Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, doctor în studiul artelor.

6. Referinţe la literatură, discografie, materiale audiovizuale, manuscrise aflate în comunitate, materiale de arhivă, diferite imagini.

Arta muzicală din Republica Moldova. Istorie şi modernitate. Chişinău: Grafema Libris,  2009, p. 235-272.

Botezatu Gr., Băieşu N, Cirimpei I. Şi alţii (red.). Creaţia populară. Curs teoretic de folclor românesc din Basarabia, Transnistria şi Bucovina. Chişinău: Ştiinţa, 1991, p. 543-548, 625-629.

Chiseliţă Vasile. Muzica instrumentală din nordul Bucovinei. Repertoriul de  fluier. Chişinău: Ştiinţa, 2002, p. 18.

Chiseliţă Vasile. Instrumentele muzicale şi muzica instrumentală în nordul  Bucovinei. În: Folclor din Ţara Fagilor. Chişinău: Hyperion, 1993, p. 511-559.

Densuşianu Ovid. Păstoritul la popoarele romanice. Bucureşti, 1915.

Habenicht Gottfried. Povestea ciobanului care şi-a pierdut oile. Geneză,  evoluţie, tipuri. În: Revista de etnografie şi folclor, tom 13, 1968, nr.3, p. 235-250.

Junghietu E., Furtună A. (alc.). Folclor păstoresc. Chişinău: Ştiinţa, 1991.

Lăcătuş Mihai. Şuieră iarba, cântă lemnul. Ediţie îngrijită de Iosif Herţea. Bucureşti, 1981.

Oprea Gh., Agapie L. Folclor muzical românesc. Bucureşti: Editura didactică şipedagogică, 1983, p. 197.

Suliţeanu Ghizela. Poemul popular „Când şi-a pierdut ciobanul oile” (Studiu asupra unei variante din Negrileşti – Vrancea). În: Revista de etnografie şi folclor, tom 12, 1967, nr. 6, p. 435-460.

Vrabie Gheorghe. Folclorul. Obiect, principii, metodă, categorii.  Bucureşti: Editura Academiei, 1970, p. 120-121.

Vuia Romulus. Tipuri de păstorit la români. Bucureşti, 1964

Гуцульщина. Iсторико-етнографiчне дослiдження. Киïв: Наукова  думка, 1987, c. 361.

Фуртунэ А. Овцеводство у молдаван в  XIX- начале XX  в. Кишинёв: Штиинца, 1989, p. 16-17.

Эльшек О. Стилевые типы народной инструментальной музыки в Словакии. In: Народные музыкальные инструменты и инструментальная музыка. Сборник статей и материалов в двух частях.Часть первая. Москва: 1987, c. 68-105.

Materiale audio:

Fondul Academiei de Muzică, Teatru şi Arte Plastice din Chişinău. Înregistrări fonogramice de teren pe bobine de magnetofon, copiate pe CD. Numărul cotelor: 133-1, 202-2, 361-4, 400-2, 930-4, 944-4, 1216-9.

Musical Art of the people of the USSR. Anthology. Moldavian musical folklore. Authentic folklore. Compliers G. Tchaikivsky-Mereshanu and K. Rusnak. (Vinil disc). Moskow: Melodia, 1989. M30 49131 003, nr. 8.

Subscribe to Fluxuri Distribuţie
9999999999999999999