1. Identificare: nume general, local, definiţie scurtă, circulaţie, similitudini transfrontaliere:
Nume general: Nai
Nume local: Fluierar, Fluieraş, Fluierici, Fluierător, Moscal, Muscal, Şuieriţă
Definiţie scurtă: Naiul este un instrument tradiţional de suflat de lemn cu ambuşură terminală din familia fluierelor.
Circulaţie: Naiul este unul din cele mai vechi instrumente muzicale din lume şi unul din cele mai perfecte instrumente arhaice. Originea naiului se pierde în vremurile demult apuse. Până în prezent nu a putut fi stabilit nici inventatorul, şi nici zona de provenienţă a naiului. Ca şi în cazul altor instrumente muzicale tradiţionale, poligeneza este valabilă şi pentru acest aerofon. Conform unor surse, naiul ar avea o vechime de circa şase mii de ani. În urmă cu 6000 de ani, sunetele muzicale au fost definite ordonat în această legătura de bete-tuburi de trestie, care era naiul primordial. Documentele arheologice şi istorice probează prezenţa naiului în toate colţurile lumii. Sub diferite denumiri, naiul este întâlnit în mai multe ţări de pe glob: antara – în Peru şi Bolivia; biwabon – în Japonia; kuviklî, kuviciki sau ţevniţa – în Rusia; lalave, palina, rihe sau tenaho – pe Insulele Solomon; mishi – în Republica Democrată Congo; musikâr – în Turcia; syrinx – în Grecia; skuduciai sau skadutas – în Lituania; zuffolo sau zuffolo pastorale – în Italia etc. În lume, instrumentul a circulat şi circulă deseori cu denumirea de flautul lui Pan, nume încetăţenit datorită legendei care-l prezintă-portretizează pe zeul grecesc Pan cântând la acest instrument, atribuindu-i acestei divinităţi şi rolul de creator al naiului. Filologii explică etimologia denumirii instrumentului în cuvântul de origine persano-arabo-turcă nay sau ney, care ar semnifica, după Curt Sachs, fluier de trestie. Nay mus semnifică în limba persană fluierul lui Pan, iar miskal, musikâr sau musqal exprimă în limbile persană, arabă şi turcă, de asemenea, fluierul lui Pan.
În spaţiul cultural-etnic de la noi, naiul a fost cunoscut din cele mai îndepărtate timpuri. Mărturiile de natură pictografică din Antichitate, depistate în centrele populate de geto-daci reprezintă scene muzical-coregrafice cu prezenţa divinităţilor mitologice (eroi dansând în sunetele naiului, fauni cu nai, Pan cu timpanon şi nai etc.), toate datând cu mult înaintea erei noastre (începând cu sec.VI î.e.n.). Imaginile sculpturale şi inscripţiile atestate la Histria, Tomis, Callatis înfăţişează în diferite ipostaze mai mulţi muzicanţi (instrumentişti) cântând din instrumente muzicale, inclusiv din syrinx (nai). Îl găsim înfăţişat pe basorelieful de pe peretele sarcofagului din epoca stăpânirii romane, descoperit în Oltenia. În scrierile istorice şi literare ale poetului roman Ovidiu (sec. I e.n.) se vorbeşte despre prezenţa naiului în practica muzicală a geto-dacilor. Menţiuni cu privire la prezenţa syrinx-ului în susţinerea spectacolului coregrafic atestă în sec. II e.n. la nord de Dunăre scriitorul grec Lucian din Samosata. Relieful zeităţii dionisiace apare pe o placă din marmură cu inscripţie (241 e.n.), descoperită la Tomis, doi corybanţi înarmaţi cu săbii şi scuturi susţin ritmic un dans războinic în prezenţa lui Pan (cu tradiţionalul nai) şi a lui Dionysos. Cu denumirea de ţevniţa naiul este menţionat în lucrarea “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie” (1512-1521). Sub numele de muscal este semnalat naiul în Biblia de la Bucureşti (1688). În Principate popularizarea masivă a naiului a început în secolul al XVIII-lea, el figurând în componenţa tarafurilor lăutăreşti alături de vioară şi cobză. Organologul Tiberiu Alexandru sugerează ipoteza conform căreia, construcţia naiului din ţevi de trestie probează funcţionalitatea primară a acestuia în mediul rustic şi cel bucolic. Următoarea menţiune privind funcţionarea naiului în cultura muzicală tradiţională de la noi vine din anul 1774, când General-feldmareşalul rus Piotr Rumianţev, participant la războiul ruso-turc din anii 1768-1774, inclusiv la luptele de la Larga şi Cahul (1770), se adresează Divanului Moldovei şi Valahiei cu rugămintea de a trimite la palatul imperial din Sankt-Petersburg ansamblul instrumental compus din fraţii-cobzari Ivăniţă şi naistul Stancu. Şi Fr.J. Sulzer în lucrarea sa Istoria Daciei transalpine (1781, Viena, vol. II, p. 417) relatează despre existenţa naiului în tarafurile lăutăreşti din zonele de şes ale Moldovei şi ale Munteniei. Faima naiului ajunge peste hotarele ţării începând cu cea de-a II-a jumătate a sec. al XVIII-lea, iar fostul secretar francez al lui Grigore III Ghica Jean-Louis Carra nota pe la 1777 în Histoire de la Moldavie et de la Valachie, avec une dissertation sur l 'etat actuel de ces deux Provinces că naiul („fluierul cu opt găuri”), alături de vioară şi cobză, face aprte din instrumentele ţării. Istoria a păstrat mai multe nume de instrumentişti celebri, care au încântat prin arta lor interpretativă ascultătorii de odinioară în ţară şi peste hotarele ei: Stancu, Năstasă Muscalagiul, Paraschiv Muscalagiul, Mihalachi Roşu – membru al tarafului condus de celebrul Barbu Lăutarul despre care se afirmă că ar fi posedat şi naiul, T. Teodorescu, I. Pădureanu, Angheluş Dinicu, Radu Ciolac ş.a. Sub diferite denumiri naiul este consemnat în mai multe surse scrise apărute în ţară şi de peste hotare: fluierul lui Papageno (în revista germană Allgemeine Musikalsche Zeitung, nr. 46 şi 47, 1821), muscal (în lucrarea lui Dionisie Fotino Istoria generală a Daciei, 1819, trestie (în notele de călătorie ale ofiţerului rus V. Gorceakov, 1820-23), flautul lui Pan (în lucrarea călătorului englez W. Wilkinson Tableau historique, géographique et politique de la Moldavie, 1821), nai (în caietul de melodii ale violonistului şi criticului austriac Alfred Henrich Ehrlich Air nationeax roumains, 1850 şi în romanul scriitorului german Wilhelm de Kotzebue Lascar Viorescu, 1851).
În jumătatea a II-a a sec. al XIX-lea arta interpretării la nai este prezentată şi apreciată în străinătate: în Belgia, în Rusia – la Sankt-Petersburg, Moscova, Baku, artiştii-naigii fiind însoţiţi de tarafurile conduse de G. Ochialb, S. Pădureanu. Se crede chiar că sub impresia acestor formaţii compozitorul rus N. Rimski-Korsakov introduce în actul al III-lea al partiturii operei „Mlada” (1893) naiul. Cu toate acestea, tot în această perioadă, naiul este treptat suprimat din componenţa din componenţa tarafurilor. Bunăoară, în formaţiile îndrumate de I. Perja, C. Marin, C. Parno, Gh. Heraru – cele mai reprezentative pentru sf. sec. XIX – înc. sec. XX în Moldova din stânga Prutului – naiul nu este consemnat. Revine gradat din nou în componenţa ansamblurilor instrumentale în a II-a jum. a sec. al XX-lea. În prezent, naiul circulă, mai ales, în mediul nontradiţional ca instrument component în formaţiile de muzică populară, în ansamblurile folclorice.
2. Caracterizare: descriere, funcţii, aspecte morfologice, mod de manifestare:
Instrument tradiţional aerofon, naiul este alcătuit dintr-un şir de ţevi (variabil ca număr) de bambus, trestie, soc sau altă specie de lemn, inegale ca mărime şi grosime, dispuse în poziţie verticală, în ordine crescândă de la stânga la dreapta, cu partea superioară deschisă şi cea inferioară închisă. Prinse unul de altul, tuburile acustice se sprijină prin lipire pe un suport în formă de vergea dreptunghiulară. Spre deosebire de naiurile întâlnite în cultura muzicală a altor popoare, naiul din cultura autohtonă are o formă uşor concavă. Capetele superioare ale ţevilor sunt uşor rotungite, pentru a direcţiona coloana de aer spre peretele opus. Acordajul instrumentului se face prin înfundarea ermetică a capetelor de jos ale ţevilor cu dopuri de ceară de albine, cantitatea mai mică sau mai mare de ceară introdusă în tub fiind factorul care determină înălţimea sunetului. La nai acesta se obţine prin vibraţia coloanei de aer introduse în tubul acustic, care poate să producă doar un singur sunet, mişcând instrumentul în faţa buzelor cu partea lui concavă. Scara pe care o emite naiul este cea diatonică, însă prin modificarea poziţiei instrumentului spre interior sau spre exterior se pot obţine, faţă de scara obişnuită, şi sunete intermediare, cromatice şi chiar infracromatice. Naiul de altădată avea 7 tuburi, număr cu multiple conotaţii simbolice, în care se încerca codificarea misterului ”sunetului terestru şi cosmic”. Astfel, fiecare tub reprezenta sunetul unei planete ale sistemului solar. Totodată, cifra este ”cifra lui Dumnezeu, cifră pe care se bazează Geneza, Cabala, cifra ce ascunde” multe alte secrete: ”7 minuni ale lumii, 7 culori din curcubeu, 7 zile ale săptămânii, 7 ani de-a acasă, cele 7 sunete din gama muzicală, 7 centri nervoşi, 7 glande endocrine etc.”. În zilele noastre, numărul de tuburi acustice ale naiului variază între 18 şi 25. În funcţie de acesta, variază ambitusul instrumentului care începe de la nota si [1] şi se poate întinde până la nota mi 4. Notaţia muzicală pentru nai se face cu o octavă în jos. În practica muzicală se manifestă ca instrument solist, realizează melodia sau o dublează partida viorii în diferite formaţii mici, tarafuri, orchestre profesioniste de muzică populară, îmbogăţind paleta timbrală a acestora cu diferite artificii sonore. Posibilităţile tehnice ale naiului permit interpretarea de portamente, staccate, mordente, pasaje melodice în glissando, diferite formule melodice construite pe trepte apropiate.
3. Descrierea comunităţii(lor), grupurilor, persoanelor sau instituţiilor purtătoare:
După o perioadă de declin, naiul revine treptat în practica muzicală din Republica Moldova. O evoluţie spectaculoasă cunoaşte în ultima jumătate de secol. Revigorarea şi dezvoltarea naiului şi a artei interpretative la nai se datorează unor entuziaşti, care îl repun în circulaţie prin forme specifice. Mai întâi revine în componenţa unor orchestre de muzică populară (”Fluieraş”, ”Ciobănaş” din Călăraşi, ”Folclor”), mai apoi îşi reia locul în diferite formule instrumentale de muzică populară, inclusiv în formaţii mici de câţiva interpreţi. Arta naiului este promovată de interpreţi profesionişti precum Vasile Iovu – Artist al Poporului, Boris Rudenco – Artist Emerit, Marin Gheras – Maestru în Artă, Ion Negură – Maestru în Artă, Ştefan Negură, Ion Laiu, Iulian Puşcă ş.a. Prin intermediul şcolii naiul se răspândeşte în mediul artistic din republică, el fiind răspândit în rândul tinerelor instrumentişti, profesionişti şi amatori. În instituţiile de învăţământ muzical de toate nivelurile naiul a devenit disciplină de studiu, a început să apară şi lucrări metodico-didactică de specialitate. Printre constructorii de nai de la noi din republică sunt cunoscuţi Toma Acriş (s. Pelinei, raionul Cahul), Ştefan Curti (s. Ciorna, raionul Rezina), Vasile Donoi (or. Căuşeni), Liubomir Iorga (s. Vadul lui Isac, raionul Cahul), Ion Oprea (s. Ghioltosu, raionul Cantemir), Nicolae Sava (s. Mândreşti, raionul Teleneşti), Petrea Zaharia (s. Hogineşti, raionul Călăraşi) ş.a.
4. Descrierea situaţiei la zi privind viabilitatea:
În prezent naiul deţine un loc important în cultura muzicală naţională. Acest instrument stravechi este o prezenţă frecventă în primul rând în formaţiile (orchestre, ansambluri, tarafuri) de muzică populară, sunetul lui fiind apreciat şi ascultat în ultimele decenii, practic, de toate comunităţile. Posibilităţile muzicale ale naiului au depăşit hotarele folclorului. Îl întâlnim azi şi în alte genuri muzicale. Foarte important de remarcat abordarea muzicii simfonice şi camerale. Tot mai mult se impune cu sonorităţi insolite în factura melodică a muzicii sacre, a celei de estradă, de jazz, de variete, de film, de teatru ş.a. Mai mult, străvechiul instrument se bucură în continuare de popularitate atât în ţară, cât şi peste hotarele ei. Viabilitatea naiului este întreţinută într-o oarecare măsură şi de faptul că, în ultimul timp, a început să apară şi literatura muzicală a instrumentului, care se completează cu piese semnate de compozitori autohtoni – Tudor Chiriac, Gheorghe Mustea, Eugen Doga ş.a.
5. Data inventarierii, specialistul:
11.12.2010. Victor Ghilaş, doctor în muzicologie, cercetător ştiinţific coordonator, Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.
6. Referinţe la literatură, discografie, materiale audiovizuale, manuscrise aflate în comunitate, materiale de arhivă, diferite imagini:
1. Alexandru, Tiberiu. Instrumentele muzicale ale poporului român. Bucureşti, ESPLA, 1956, p. 71-75.
2. Alexandru, Tiberiu. Naiul românesc. În: Revista de Etnografie şi Folclor, 20 (1975), nr. 1, p. 33-49; Folcloristică.Organologie. Muzicologie. Studii. Bucureşti, Ed. Muzicală, 1978, p. 171-196.
3. Bărbuceanu, Valeriu. Dicţionar de instrumente muzicale. Bucureşti, Teora, 1999, p.176-177.
4. Habenicht, Gottfried. Fr. J. Sulzer (1781), despre nai. În: Revista de Etnografie şi Folclor, 10 (1965), nr. 2, p. 217-219.
5. Iovu, Vasile. Metodă de nai. Chişinău, Literatura artistică, 1982.
6. Iovu, Vasile. Metodă de nai. Chişinău, Î.S.F.E.-P. ”Tipografia Centrală”, 2006.
7. Nicolescu, Vasile. Naiul. Contribuţie la cunoaşterea instrumentelor populare. În: Muzica. Supliment, nr. 6 (1954), p. 11-14.
8. Vizitiu, Ion. Naiul. În: Instrumentele muzicale populare moldoveneşti. Chişinău, Literatura аrtistică, 1979, p. 36-41.
