1. Identificare: nume general, local, definiţie scurtă, circulaţie, similitudini transfrontaliere:
Nume general: Funieritul
Nume local: Frânghierit
Funieritul – este poate cel mai arhaic gen de împletitură. Pe vremuri, acesta era o ocupaţie ţărănească aproape domestică. Funiile (frănghiile) se produceau de cele mai dese ori pentru uzul gospodăriei. Existau însă şi funieri care se îndeletniceau special cu făcutul funiilor. Produsul lor era mai bun, mai felurit, mai rezistent decât funiile făcute în casă, dovadă a faptului că respectivul om a devenit meşter în adevăratul sens al cuvântului. Funiile produse de aceştia erau vândute fie la tîrgurile şi bâlciurile din regiunile limitrofe, fie în localităţile din apropiere, ori în localitatea de baştină. Produsele erau vândute pe bani ori schimbate pe cereale, ori alte obiecte de uz gospodăresc.
Produsele funierului sunt de diferite dimensiuni şi întrebuinţări: funii de pus în coarne la boi(curmee); funii pentru legat fânul în căruţă; funii pentru întins rufele la uscat; funii pentru legat vitele în grajd şi funii pentru tras fânul cu boii de pe deal pentru a fi pus în claie. Această ultimă funie are o lungime mai mare decât celelalte (variază între 15-17 m). Funiile erau aşadar nelipsite din orice casă prin marea lor întrebuinţare în toate domeniile de activitate din gospodăria ţăranului.
Funiile, în general, se făceau din cânepă, rareori folosindu-se şi alte plante, precum urzica, inul. În zona de codru sau confecţionat şi funii din rafie - un produs din scoarţă de tei. Pentru confecţionarea funiilor, de obicei, se utilizau hlăndanii de cânepa. Ei se semănau deosebit, mult mai rar decât cânepa pentru pânză, se prăşeau pentru ca să crească în voie, cu tulpini lungi şi groase. Hlăndanii produceau şi sămînţa de cînepă necesară pentru semănat. Fibra obţinută din hlăndani era mai aspră, mai durabilă şi mai lungă, adică mai potrivită pentru funii .
Funieritul a avut o circulaţie generală pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Cu denumiri similare a fost practicat din cele mai vechi timpuri în satele şi tîrgurile din România.
2. Caracterizare: descriere, functii, aspecte morfologice, mod de manifestare:
Funieritul se practica pe parcursul anului. Pregătirea materiei prime este un proces mai îndelungat. Când cânepa era coaptă, se smulgea ori se taia cu secera(hlăndanii). După ce se usca, cânepa se lega în mănuşi şi snopi. Snopii se băgau în topile la topit(murat) în ape curgătoare ori apă stătătoare. În dependenţă de temperatura apei topitul dura 2-3 săptămini, după care era scoasă din apă, spălată bine şi pusă la uscat. După ce s-a uscat câteva zile bine la soare, hlăndanul sau cînepa se da la bătător într-o zi călduroasă. Urma apoi meliţa şi ragilă, după care firul rămânea lung, bun pentru răsucit funii. El se aduna în fuioare. Cânepa pentru funii nu se trecea prin alte unelte piepteni, perii etc.), ca pentru tors şi ţesut.
Din fuioare se făceau şuviţele pentru răsucit funia, care se lucrau la crivală sau cocârţală - unealtă cea mai importantă a funierului. Ea avea forma unei scăriţe mici cu 2 fucei, pe care se depăna şuviţa răsucită. Din fuior se răsuceşte la cocârţală o şuviţă cam de 70-90 m, apoi se îndoae, pe urmă se răsuceşte şi deapănă din nou la cocârţală.Acest procedeu se continuă de către funier până face şuviţele necesare pentru împletitul funiei, în grupe de câte trei. După ce a făcut primele trei viţe, acestea se fac ghem pe nişte cârlige din lemn. Cârligele sunt o altă unealtă absolut necesară meşteşugarului pentru răsucirea funiilor. Şi de data aceasta răsucitul se face manual dar cu ajutorul cârligelor. Viţele se leagă de un cui bătut la 2-3 m înălţime la streaşina casei, ori în altă parte. După ce viţele au fost pregătite, se împart în trei, la fiecare cârlig câte o viţă. Fiecare viţă este la rândul ei răsucită din alte trei şuviţe mai subţiri. Răsucitul se face la fel cum s-a făcut cu viţele mari. Apoi toate trei capetele viţelor se înnoadau la cui, de unde începea împletitul propriu-zis.
Împletitul se lucrează în doi şi se începe de obicei de la dreapta spre stânga. Până ce se termina de pe cârlige viţele ce se treceau dintr-o mână în alta se termină şi cu răsucitul funiei. Tot timpul împletirii funiei, materialul trebuie să fie jilav (umed) pentru a se lipi firele între ele mai uşor şi a rămâne drepte şi strânse între ele.
După terminarea funiei, se trece la curăţatul şi netezitul ei. Acum funia se întinde bine, se udă din nou şi tot timpul se freacă la dreapta şi la stânga, pe un stâlp de casă ori pe o piatră mare şi netedă, de la un capăt la altul până se netezeşte. În acelaşi timp funia se curăţă şi de puzderiile rămasă, se mai întinde şi îndeasă.
3. Descrierea comunităţii(lor), grupurilor, persoanelor sau instituţiilor purtatoare:
Uneltele de care se serveşte funierul sunt puţine la număr şi în acelaşi timp foarte simple. În primul rând se foloseşte de bătător şi meliţă, despre care am amintit deja. În al doilea rând este ragila, cu ajutorul căreia se înlătură resturile de puzderie din firele fuiorului. Al treilea instrument este cocîrţala sau crivala, folosită la răsucitul din fuior al şuviţelor, cât şi la formarea unor viţe mai groase, mai rezistente. În sfârşit, ultima unealtă de care se serveşte funierul este cârligul obişnuit din lemn; cu acesta, în faza finală, se răsucesc cele trei viţe groase de către doi oameni ce mânuiesc aceste cârlige de la dreapta spre stânga.
4. Descrierea situaţiei la zi privind viabilitatea:
Deşi funieritul era una dintre cele mai uşoare îndeletniciri, ea antrena oamenii la muncă în mai multe perioade ale anului, vara pentru cultivatul cânepii, toamna pentru topitul, bătutul şi meliţatul cânepii, iar iarna pentru confecţionarea funiilor din fuioare. Dar in condițiile cand in Republica Moldova creșterea cânepii este interzisa prin lege din anii 70 ai sec. XX a dispărut materia prima pentru confecționarea funiilor, astfel încât, astăzi funieritul nu se mai practică deloc în satele noastre. Produsele lor manuale au fost substituite în totalitate de produsele de fabrică, care sunt mai ieftine, rezistente şi mai variate. Confecţionate din fire naturale ori chimice ele acoperă orice necesităţi şi preferinţe ale omului modern.
5. Data inventarierii, specialistul:
18.02.2011. Ion Bălteanu, cercetător ştiinţific, MNEIN.
6. Referinţe la literatură, discografie, materiale audiovizuale, manuscrise aflate în comunitate, materiale de arhivă, diferite imagini:
G.Stoica, P.Petrescu Dicţionar de artă populară. Bucureşti, 1997
V.Butură. Străvechi mărturii de civilizaţie românească. Bucureşti., 1989
V.Butură. Etnografia poporului român. Cluj-Napoca., 1978
Colecţii de articole si instrumente utilizate de funieri din muzeelor din Republica Moldova
Informatori din teren:
Ion Ursu, meşter popular din s.Vălcineţ, r-l Călăraşi; a.n. 1931.
Nicolae Bălteanu, s.Peciştea, r-l Rezina, a.n. 1924.
