Coloranţi naturali

1. Identificare: nume general, local, definiţie scurtă, circulaţie, similitudini transfrontaliere:

Nume general: coloranţi naturali

Nume locale: vopsele, boiele, farbă, culori, vopsit cu buruiene, boitul cu buruiene.

Coloranţii naturali, după provenienţa lor, sânt de origine vegetală – din plante, de origine animalieră – din moluşte, insecte, şi a. şi coloranţi minerali – luturi albe, roşii, oxizi şi a.

Coloranţii îşi datorează culoarea unor grupe de molecule existente în structura lor, numite grupe cromofore sau grupe aducătoare de culoare.

Dintre primele culori – albastru de origine vegetală este „indigo”, colorant extras din plante despre care aminteşte la începutul erei noastre Pliniu cel Bătrân. Din sec. XVI – albastru se va importa din Orient, dar sub formă minerală, care este până astăzi cunoscut ca „sineală” sau „albăstreală” de rufe sau var.

Coloranţii naturali au avut o circulaţie universală, la toate popoarele, purtând aspecte regionale în dependenţă de plantele care creşteau în zonă, iar începînd cu sfârşitul sec. XIX ei sunt înlocuiţi treptat cu coloranţi sintetici apoi şi chimici.

2. Caracterizare: descriere, funcţii, aspecte morfologice,  mod de manifestare:

Coloranţii naturali după componenţa lor se pot sistematiza în trei grupe: coloranţi de origine vegetală, animalieră şi minerală. Coloranţii de origine vegetală se găsesc în plante: rădăcini, frunze, flori, scoarţă, fructe, tulpină şi crenguţe, partea lemnoasă. Colorantul sau substanţa colorantă se extrăgea prin diferite metode, atît din plante proaspete cât şi din cele uscate.

Cercetările etnografice de teren cât şi ale cercetătorilor botanişti (M. Bodrug) au sistematizat circa 135 plante din flora Moldovei, care conţin substanţă tinctorială. Totodată au fost înregistrate în diferite sate metode de obţinere a colorantului şi procese d vopsirea firelor de lînă, cînepă, in, bumbac. Colectau plantele tinctoriale în diferite timpuri ale anului. este important să menţionăm, că unele plante cromatice au devenit în sec. XIX marfă pentru export. Prin urmare, în pădurile Chiţcani-Copanca în a. 50 sec. XIX sub unul din cele mai întrebuinţate plante tinctoriale – „scumpia” erau sădiţi 70 desetine de pământ. Ţăranii procurau „dreptul” de a colecta tufari de scumpie şi a-i exporta în regiunea Podolisc şi Austria. Această plantă se folosea şi la tăbăcirea şi vopsirea pieilor, vopsitul lânii în roşu aprins, verzui, negru şi a.

Coloranţii naturali se foloseau sub forma soluţiilor apoase, pigmenţilor, în plus utilizând şi mordanţi. Substanţe tinctoriale naturale se aduceau şi din alte ţări.

Afirmând că flora spontană şi cea culturală deţin un număr mare de plante tinctoriale, aducem denumirea celor mai răspândite în Moldova, care au şi dat covoarelor vechi nuanţe cromatice calde, pastelate, considerând că revenirea la paleta şi experienţa utilizării culorilor naturale, ar însemna un pas foarte important în revenirea la arta populară autenticitate. Reţetele deseori sunt complicate. Deseori una şi aceeaşi culoare o poţi obţine din diferite plante, şi alteori din o singură plantă poţi obţine câteva culori. De exemplu din practică – din ceapă poţi obţine cel puţin 18 nuanţe, din ceapă permanent s-a vopsit ouă de paşte, lână. Din cozile verzi se obţine culoarea verde, din bulbul de ceapă – galben, din foile uscate – cafeniu. Din diferite părticele ale nucului putem obţine culoarea neagră, cafenie, verde.

Din plantele tinctoriale din Moldova se putea de obţinut culorile: galben, negru, verde, cafeniu, roşu, albastru şi multiple nuanţe ale lor. Mult depind de concentraţia colorantului.

Prin urmare, culoarea galbenă se poate obţine din: pojarniţă, sau ceapă, şofran, stejar, nuc, scumpie, păpădie; negru – din coji de nuci verzi, păpădie, urzică. Mai complicat era obţinerea culorii roşii, pentru care se folosea coaja şi lemn de mere pădureţe, sau flori de pojarniţă, frunze şi flori de sovârf.

Colorantul depinde mult de perioada de recoltare a plantelor, fiindcă unele plante îşi schimbă proprietăţile tinctoriale în diferite perioade ale anului, vopsind în culori diferite. Important mai este felul şi condiţiile de uscare a plantelor (la umbră, la soare, în încăperi aerisite etc.) în straturi subţiri pe hârtie curată, pânză, scânduri, mărunţite sau netăiate până la uscare, apoi puse în trăistuţe de pânză.

Una din operaţiile responsabile este extragerea colorantului din plantă. Sunt înregistrate mai multe variante de obţinere a vopselei unele simple, altele mai greu cea mai răspândită metodă este prin fierberea plantelor în apă (moale) sau într-o soluţie de apă cu borş împlut, zer, zeamă de varză acră, care au rol de mordanţi.

O altă cale de extragere a colorantului din plantă este „macerarea”, cînd planta mărunţită se introduce în apa rece şi un mordant şi se ţine atâtea zile până se eliberează colorantul, soluţia se strecoară şi în ea se pune lâna la vopsit.

Cea mai mare parte a coloranţilor vegetali sunt cei, cărora la vopsire au necesitate de adăugirea unui sau doi mordanţi, care contribuie la „întărirea şi fixarea culorii”. Din acestea sunt: piatra acră, calaicanul (suflatul feros cristalizat), piatra vânătă (sulfatul de cupru).

Întărirea culorilor în mediul rural se mai făcea şi cu mordanţi de origine naturală (zerul, borşul, moarea, leşia de cenuşă, usucul (prima apă de la spălatul lânii).

Plantele des folosite la vopsirea fibrelor sunt următoarele: arin negru, roibă, cimbrişor, corcoduşe negre, sovârf, măr acru, prun, ceapă, drobiţă, răchiţică, pojarniţă, sunătoare, scumpie, agud, alior, brânduşă, păpădie, salcie, rapiţă, siminoc, soc, stevie, tei, urzică, tutun, nuc, şofran, viorele, boz, arţar, stejar, brusture, cătină, gutui, muşeţel, pelin, zarzăr, zârnă şi m.a.

Unii mordanţi sub formă de pigmenţi fac parte din a doua grupă a coloranţilor naturali-minerali. Ei se folosesc la vopsirea cu coloranţi vegetali la întărirea vopselei şi destul de des la vopsirea vaselor de argilă la angobarea lor, pentru glazură. Aceştia sunt oxizi de aluminiu, sulfatul feros, potasiu, piatră vânătă, calaican şi a.

Obţinerea aspectului cromatic mult depinde de culoarea naturală a firelor  sau pânzei, apoi nu fiecare colorant sau mordant se folosea la vopsirea lânii sau a bumbacului. Vopsitul este o artă foarte complicată şi cei care s-au specializat au fost numiţi „boianjii”, „boiangiţe”. În cercetările de teren a fost înregistrat momentul de vopsire a sulurilor de lînă iarna cînd pentru a primi culoarea verde, lâna se trece prin 6 cazane cu alte culori (vezi Covorul moldovenesc). Merită atenţie câteva informaţii despre un colorant de origine animalieră, care în literatură se numea „польский червец”, care se aducea şi în Moldova. Acesta era un tip d gîndac din care s obţinea culoarea purpurie. Din l se producea colorant atît în Polonia (sc. XVII), cât şi Ucraina, „se exporta până în sec. XVIII în Europa Apusiană, şi era atât de calitativ că concura cu colorantul american „coşenili”. În raport cu greutăţile de obţinere a unor coloranţi, îndeosebi roşu purpuriu, şi costurile extrem de mari pentru vopsire în unele culori în vopsitoarele din Basarabia 1854 – la Chişinău – 9 vopsitorii, dar în 1839 – 7, şi se bazau pe lucru manual. O altă vopsitorie a fost în o. Orhei şi costurile pentru vopsit erau mari.

3. Descrierea comunităţilor purtătoare de element:

Către sf. sec. XIX apariţia coloranţilor chimici şi sintetici au influenţat negativ asupra vopsitului cu coloranţi naturali. Continuă să fie folosiţi pigmenţii minerali la producerea ceramicii, însă vopsitul cu plante vegetale aproape cu totul a dispărut. Mai continuă a fi folosite unele reţete la vopsitul ouălor de paşte.

4. Descrierea situaţiei la zi privind viabilitatea elementului:

În ultimele două decenii se fac încercări sporadice de a relua cel puţin unele reţete de vopsire în coloranţi vegetali (SRL Avida), Centrul de meşteşuguri din s. Clişova, r-nul Orhei, (Popescu E.), o. Criuleni (Spinei E.), dar nu se reuşeşte, sunt numai încercări particulare experimentale, rămânând, de fapt, la culorile naturale ale lânii (albă, neagră, sură). Pentru a reveni la tradiţiile cromatice ale artei populare moldoveneşti este foarte important un program real de identificare a acestor valori şi d promovare, de valorificare a acestor perle – reţete populare şi protejarea şi tezaurizarea lor.

Acest domeniu important se cere a fi experimentat şi nu transcris din diferite izvoare fără a cunoaşte materia în cauză la intersecţie de etnografie şi chimie, acesta e un domeniu interdisciplinar şi apariţia unor lucrări în domeniu n-a însemnat păstrarea cunoştinţelor bogate despre acest meşteşug străvechi. Cu atât mai mult sunt necesare descrieri concrete ale practicanţilor vopsitului cu coloranţi naturali, pentru a salvgarda cât mai multe reţete.

5. Data inventarierii, specialistul:

20.02.2011 Elena Postolachi, cercetător ştiinţific coordonator, dr. etnolog, Muzeul Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală.

6. Referinţe la literatură, discografie, materiale audiovizuale, manuscrise aflate în comunitate, materiale de arhivă, diferite imagini:

G.Stoica, E.Postolachi De la fibră la covor. Editura Etnografiei Culturale Române, Bucureşti, 1998.

Постолаки Е.А. Молдавское народное ткачество (XIX – нач. XX в.). Кишинев, Штиинца, 1987.

Постолаки Е.А. Из истории крашения пряжи у молдаван в XIX – нач. XX в. //Известия АН МССР. Серия общественных наук, 1979, № 3.

Marian S. Fl. Cromatica poporului român. Bucureşti, 1882.

Mureşan P. Culoarea în viaţa noastră. Editura Cereş, Bucureşti, 1988.

Mihăilescu D. Limbajul culorilor şi al formelor. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Bucureşti, 1980.

Şuşală I. Culoarea cea de toate zilele. Editura Albatros, Bucureşti, 1982.

Зеленчук В., Постолаки Е. Коворул молдовенеск, Editura Timpul, Chişinău, 1990.

Pamfile T., Lupescu M. Cromatica poporului român. Bucureşti, 1914.

Şofransky Z., Şofransky V. Coloranţi naturali, Chişinău, 1994.

Ibrian E. Vopsitul vegetal. Bucureşti, 1993.

Subscribe to Fluxuri Distribuţie