Descântecul

1. Identificare: nume general, local, definiţie scurtă, circulaţie, similitudini transfrontaliere :

Nume general: descântec

Nume locale: descântec, descântare, cântec, cuvânt, desfacere, farmec, vrajă.

Descântecul este forma terapeutică complexă, cea mai frecvent utilizată a medicinii populare, bazată pe terapia cuvântului. În practicarea sa reuneşte mai multe metode de tratament: fitoterapeutic, psiho-hipnotic (magic), bioenergetic. Ca practică, descântatul este foarte vechi, fiind prezent nu numai la noi, ci şi la multe alte popoare, sub diferite denumiri. Cu aceleaşi denumiri se întâlneşte în România, Cernăuţi, şi regiunile populate de vorbitorii limbii romane din Ucraina.

2. Caracterizare: descriere, funcţii, aspecte morfologice, mod de manifestare:

Funcţia descântecului este readucerea stării de echilibru organismului prin vindecarea bolilor fizice şi sufleteşti, alungarea duhurilor necurate şi desfacerea vrăjilor făcute asupra bolnavului.

Descântecul este parte componentă a unui ritual sau chiar reprezintă un ritual, fiind interpretat în anumite condiţii legate de loc, timp şi anumite reguli de interpretare şi transmitere.

Locul de practicare a ritualului descântatului are un rol deosebit, semnificând un spaţiul închis şi organizat, cu care performerul şi persoana bolnavă întreţin relaţie de sacralitate. Se descântă pe prispa casei, în colţul cu icoană sau sub vatră, de regulă cu faţa spre Est (în cazul descântecelor de sănătate).

Iar apa cu care se descânta se arunca neapărat în locuri neumblate sau se arunca în apa curgătoare a unui râu, ceea ce semnifica depărtarea bolii de la pacient.

Timpul este o realitate de care se ţine cont în practicarea descântecului. Cu excepţia descântecului de deochi, care se poate face oricând, timpul optim pentru incantaţie diferă în funcţie de afecţiune. În general, se fac la Miercurea şi Vinerea (să sece boala), la Luna Nouă ori la Luna Veche, ori dimineaţa, în zori. Nu se descânta în nici într-un caz (cu excepţia descântecului de deochi) Lunea sau Duminica. Pentru a fi mai eficace, descântecul se repetată de 3 sau 9 ori, simbolismul numărului fiind o cale de mărire a potenţialului terapeutic. De valoarea magică a numerelor se ţine cont şi în cazul ingredientelor întrebuinţate în ritual (nouă cărbuni, 9 lumânări, apă de la 3 fântâni). Cerinţele ce trebuie respectate la interpretarea descântecului sunt comune pentru toate formele de descântece, chiar daca structura lor diferă puţin.

Astfel, se cere ca performerul sa fie curat sufleteşte şi trupeşte înainte de practicarea ritualului. În acest scop unele descântătoare postesc toată ziua în care trebuie să descante, iar înainte de a rosti descântecul, îşi fac cruce, bat câteva mătănii, zic "Doamne ajută!" sau rostesc rugăciunea biblică "Tatăl nostru", şi abia apoi încep să descânte. Altele se roagă Sf. Nicolae, făcătorului de minuni să le ajute şi mai apoi se spală pe maini şi faţă.

Descântecul îl recită într-un mod anume, cu glasul prefăcut (mai puternic sau mai slab decât obişnuit) în şoaptă, însoţit de mărirea sau micşorarea tempoului, în dependenţă de scop şi experienţa personală a performerului. Respectarea acestei condiţii este obligatorie pentru a depărta gândurile bolnavului şi al induce într-o stare de hipnoză, în rezultatul căreia bolnavului i s-ar insufla credinţa în imediata vindecare.

Aceste acţiuni sunt completate şi de o serie de mimici şi gesturi rituale ce însoţesc incantaţia magică, necesitând folosirea a diverse obiecte, plante sau minerale (de exemplu când rosteşte “cu mătura l-oi mătura, cu cuţitu l-oi tăia”, descântătoarea ridică pe rând ustensilele  şi mimează acţiunea narată).

La final, descântătoarea primea bani sau produse alimentare, de unde şi expresia “leac şi babei colac”.

Cu ajutorul cuvântului recitat în descântec se lecuiau o varietate largă de boli (albeaţa, blânda, beţia, brânca, gălbinarea, junghiul, frigurile, nigeii, scrântitură, ulciorul, vătămătura, viermii ş.a.), însă cele mai frecvent întâlnite descântece rămân a fi cele de deochi şi speriat.

Lungimea textului descântecelor varia de la câteva cuvinte la zeci de versuri, în dependenţă de forma lor (dialog, rugăminte, poruncă, blestem, enumerare, povestire).

Fiind secrete, textele si tehnicile descântatului erau însuşite pe furate sau erau transmise în taină de la o generaţie la alta, altfel se credea, că nu aveau eficacitate şi li se pierde puterea benefică.

3. Descrierea comunităţii(lor), grupurilor, persoanelor sau instituţiilor purtătoare:

Persoanele care descântă sunt atât femeii, cât şi bărbaţi, capabili, să provoace şi să stăpânească anumite procese psihice, sugestia şi hipnoza. De obicei, pe lângă tehnica descântatului mai posedă cunoştinţe despre plantele medicinale sau alte metode de tratament.

4. Descrierea situaţiei la zi privind viabilitatea:

În lumea satului, descântecul încă mai are un rol important, menţinându-şi forma şi modalităţile tradiţionale de exprimare. În desfăşurarea ritualului, au intervenit un şir întreg de transformări: reducerea numărului de rânduri din texte, schimonosirea cuvintelor neînţelese, reducerea ustensilelor întrebuinţate.

S-a redus simţitor şi numărul persoanelor ce cunosc şi practică tehnica descântatului, deoarece tinerii nu sunt cointeresaţi de învăţarea versurilor acestei specii de folclor. Astăzi la descântătoare se ajunge în situaţiile excepţionale, în cazul în care medicina alopată nu îşi mai are efectul.

5. Data inventarierii, specialistul:

15.12.2010. Natalia Grădinaru, cercetător ştiinţific, Institutul Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a Moldovei.

Referinţe la literatură, discografie, materiale audiovizuale, manuscrise aflate în comunitate, materiale de arhivă, diferite imagini:

1. Bîrlea Ov. Folclorul românesc, vol. 2. Bucureşti: Minerva, 1983.

2. Burghele C. Leac şi medicament în complexul cultural al descântecului // Datina 2003. Nr. 30.

3. Candrea I.-Aurel. Folclor medical român comparat: privire generală. Medicina magică. Bucureşti: Casa şcoalelor, 1944.

4. Gorovei A. Descântecele românilor. Studiu de folclor. Bucureşti, 1931.

5. Graur A. Descântecul la români: istorie şi actualitate. Chişinău, 2004.

6. Hasdeu B. P. Cuvente din bătrâni, II. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1984.

7.Pavelescu Gh. Magia la români: studii şi cercetări despre magie, descântece şi mană. Bucureşti: Minerva, 1998.

8.Байбурин А. К. Заговор, заклинание // Народные знания.Фольклор. Народное исскуство // Свод этнографических понятий и терминов, вып. 4. Москва: Наука 

Subscribe to Fluxuri Distribuţie