Chirurgia populară

1. Identificare: nume general, local, definitie scurta, circulatie, similitudini transfrontalier:

Nume locale: chirurgie, tăiat, ortopedie, operaţii, trasul, punerea oaselor la loc.

Nume general: chirurgie populară

Nume local: îndreptatul oaselor, a da drumul la sânge

Prin noţiunea de chirurgie populară se subînţelege ramura medicinei tradiţionale care trata bolile cu ajutorul unor intervenţii chirurgicale. Chirurgicale erau numite şi formele ortopedice de tratament a fracturilor, entorselor (scrântituri), deformării articulaţiilor şi ale altor maladii ale sistemului osos.

Cu denumiri similare circulă pe întreg teritoriul RM, România şi unele satele din regiunea Cernăuţi şi Odesa.

2. Caracterizare: descriere, functii, aspecte morfologice, mod de manifestare:

Chirurgia populară se ocupa de tratamentul rănilor (arsuri, lovituri, muşcături de animale, tăieturi), umflăturilor de orice tip, tumorilor şi tratamentul disfuncţiilor sistemului osos (fracuri, luxaţii, entorse). Uneori chirurgul popular era chemat  să asiste naşterile, în care era nevoie de intervenţie chirurgicală, să practice vinesecţia, circumscizia, să scoată dinţi  ş.a.

Una din cele mai urgente cazuri de intervenţie a chirurgului era hemostaza. Pentru a face hemostază, la rănile mai mici se folo­sesc: lichene, iască (ciuperici ce creşteau pe arbori), var stins, praf de var nestins, praf de cărbune, de zahăr, cenuşe de ţigară, ceapă roşie tocată şi sărată bine, sare, şofran, pânză de păiangeni, slănină „stătută”, membrana oului, untură de iepure, piele uscată de iepure, untură topită de iepure ş.a. Legăturile compresive se făceau de obicei cu un obiect tare (nuca) în asa fel ca presiunea exercitată de el să poată opri sângerarea. Dacă erau atinse arterele principale, atunci se leaga extremitatea lezată cu sfoară tare sau cearşaf şi cu o bucată de lemn vârâtă dedesubt se în­vârtea până-ce legătura devenea strânsă şi  oprea sângerarea.

În scopul dezinfectării rănile se spălau cu diferite cu apă curată, apă cu oţet, cu rachiu. Se prepară şi aşa numite „ape de răni” din nalbă şi mărul lupului. Cu soluţiile acestea se fac comprese. Ca să fie asigurat efectul pozitiv de vindecare, se pune sub legătură vezică biliară de porc. Alţii pun ceapă roşie, sau „iarbă de rană", smântână (împotriva arderilor de soare), pământ amestecat cu urină, izmă, frunzele de crin alb (Lilium candidum), brustur, podbal, flori de soc şi diferite prafuri din rădăcina amară (aloes succotrina), pătlagină, coji şi ace de brad.

Rănile provenite din lovituri erau tratate la fel după ce dispărea hematomul. Ca să se sugă „sângele rău" (hematomul), se obişnuia să se pună lipitori în jurul lui ori se fac comprese cu apă sau rachiu.

În cazul muşcăturilor de şarpe sau câine, se sugea mai întâi muşcătura, după care se trata rana. Uneori muşcătura de şarpe se ardea cu fier roşu, alteori se punea pe ia un pui spintecat de viu crezându-se că sângele bun îl va mânca pe cel rău. Muşcătura de câine se trata cu rachiu sau păr de câine.

Arsurile erau tratate cu untdelemn şi cu ulei de sâmburi de bostan. Ca rana să nu facă beşică, se aplica pe ea lut rece (care uşura deasemeni şi suferinţa) sau sare, alţii puneau cartofi cruzi răzuiţi; ulei vegetal şi praf de floare de rogoz (pudră populară). La arsuri de gradul al doilea, unde se jupoaie pielea, se întrebuinţează - în afară de uleiuri - var stins şi praf de var nestins, ceară, frunză uscată şi praf de sămânţă de pojarniţă, de clocotici. Ca arsura să nu lase cicatrice se ungea locul cu ou amestecat cu unt.

Rănile mai complicate, ce ­puroiau, erau zilnic spălate în apă caldă sau alcool, unse cu iod şi legate cu cârpe noi, sau zdrenţe vechi de in, desfirate mărunt, ce înlocuiau vata. Erau recomandate petale de rug, ca „aspiratoare de puroiu" şi alifiile din smântâna cu să­pun şi făină. Pansamentele se schimbau şi de două ori pe zi, iar pânza şi scamele erau stirrilizate în alcoool.

Sub umflături (furunculul, carbunculul, flegmon, panariţiu ş.a.) poporul înţelegea procese însoţite de inflamaţie şi tumefacţie. Grăbeau coacerea umflăturilor proaspete (necoapte) prin aplicarea caldă sau fierbinte a diferitor comprese din: mămăliga, făină de in muiată în apă, aluat de pâine cu smântână, ulei de in fiert cu săpun, ceapă roşie cu oţet amestecată cu aluat de pâine, rachiu, untură de iepure caldă, ceară caldă, nalbă albă tocată mărunt.

Dacă umflătura e moale (coaptă), se străduiau să extragă puroiul. Se întrebuinţa în acest scop: apă cu săpun, scrobeală din făină de in, miez de nucă, unt, lapte dulce şi şofran. Dacă aceste mijloace erau ineficiente, se recurgea la intervenţie. Pentru a sparge locul inflamat se foloseau de ace, foarfece şi briceag, care erau preventiv dezinfectate (prin foc).

Pentru a exciza puroiul din umflătură se trăgea un fir de bumbac prin rană, pentru ca în jurul firului să iasă puroiul (sistemul popular de drenaj).

Dintre tumorile inofensive era cunoscut ningelul. Dezrădăcinarea chirurgicală se facea în următorul mod: se taia negelul, iar rădăcina rămasă se spăla cu apă sărată şi se punea pe ea sare măcinată. Cel mai răspândit mod de starpire era legarea negelului cu fir de păr (păr de cal sau femeesc). Tumorile maligne care cresc rapid, produc ulceraţie şi secretează abundent, le numesc «rac».

Dacă  tumorile canceroase au exulcerat, le ungeau cu unt de oaie, iar bolnavului i se dădea să consume supă de găină neagră. În cazurile avansate pe ulcerul canceros se punea carne de pui sau de viţel ca  să  „roadă buba rea" (cancerul), fiind de părerea, că pănă când are să se roadă, nu distruge corpul bolnavului.

O inteligenţă a chirurgiei populare se face observată şi în alegerea metodelor de tratare a luxaţiilor şi fracturilor.

În luxaţii se recomanda odihnirea membrului, aplicarea periodică a unei cârpe muiate în apa rece sau gheaţă (în caz de iarnă), bandajarea pentru a imobiliza membru şi a micşora durerea.

Fracturile erau tratate în dependenţă de tipul şi gradul lor. În cazul fracturilor închise  se imobiliza membrul fracturat sau bolnavul daca era nevoie, după care se prepara ceai din mac rosu sau rostopască pentru micşorarea durerilor celui traumat. Începea terapia de obicei cu decântec şi fumegare pentru a crea o atmosferă de calm, după care  se tragea şi se aşeza la loc membrul fracturat.

Aluatul pentru înfăşurarea membrului era pregătit din caiere de cânepă (s.Chetrosu, r-n Drochia) sau scame din in (s.Tartaul, r-n Cantemir) amestecate cu albuş de ou zbătut şi miere. După înfăşurare se lăsa să se usuce, după ce se învelea cu cârpe sau bucăţi de pânze.

Fracturile deschise eru mult mai complicate de tratat. În cazul lor se spăla şi se curăţa mai întâi rana, după care se facea hemostaza, se puneau oasele la loc, se înveleau şi în final se imobilizau cu atele membrele fracurate.

După ce se scotea bandajul chirurgul popular aplica periodic comprese şi cataplasme din tătăneasă care aveau un efect benefic în cicatrizarea rănilor şi refacerea cartilajelor.

Venesecţia se săvârşea la orice boală cu temperatură ridicată, la dureri de cap, după chefuri mai mari. Se opera cu ajutorul cuţitului, sau unui briceag foarte ascuţit, folosit anume pentru acest scop, pe care chirurgul popular îl dezinfecta preventiv cu alcool.

Forma mai simplă a extragerii sângelui era aplicarea lipitorilor. Ele se aplicau la fracturi, răni, dureri vagi de extremităţi, extremităţi umflate, în special la umflăturile postnatale, la pneumonie şi la dureri de cap.

3. Descrierea comunitatii(lor), grupurilor, persoanelor sau institutiilor purtatoare:

Tratamentul chirurgical era înfăptuit doar de cei mai iniţiaţi medici populari, numiţi chirurgi, ortopezi, masajişti, vraci, oameni ştiutori, moşnegi ce lecuiesc, doftori.

Se ocupau cu chirurgia populară mai mult elementele intelectuale de la sat: preoţii, învăţătorii, călugării. Graţie „ştiinţei de carte” pe care o posedau ei puteau sa-şi diversifice şi completeze cunoştinţele pe care le aveau. Existau persoane care practicau chirurgia în baza cunoştinţelor transmise pe cale eriditară în familia sa. Aceşti chirurgi se bucurau de un respect deosebit în comunitate şi la serviciile lor se ajungea chiar şi după apariţia spitalelor. Nicolai Ciomîrtan, din satul Chetrosu, cunoscut în trecut ca persoană ce pune oasele la loc, este unul din puţinii, care ne  poate vorbi despre propria sa experienţă terapeutică.

4. Descrierea situaţiei la zi privind viabilitatea:

Astăzi continuă să se practice o chirurgie populară, dar mai săracă în metode şi performeri. Din serviciile prestate în trecut de chirurgii populari, se mai practică doar masajul, “trasul” membrelor scrântite, aşezarea “inelelor” (vertebrelor) la loc şi foarte rar tăierea negilor.

5. Data inventarierii, specialistul:

27.12.2010 Natalia Gradinaru, cercetator ştiintific, InstitutuluiPatrimoniului Cultural al Academiei de Stiinte a Moldovei.

6. Referinte la literatura, discografie, materiale audiovizuale, manuscrise aflate in comunitate, materiale de arhiva, diferite imagini:         

Bianu V. Doctorul de casa sau dictionarul sanatatii. Bucuresti, 1910.

Buletinul Institutului Român Social din Chişinău. Chişinău 1937, I.

Candrea I - Aurel. Folclor medical roman comparat: privire generala. Medicina magica. Bucuresti: Casa scoalelor, 1944.

Dan D. Rutenii din Bucovina. Bucureşti 1912.

Motea Cati. Practici stravechi la sfirsit de mileniu: Descantece si folclor medical. Galati: Centrul Cultural Dunarea de Jos, 2000.

Graur A. Descantecul la romani: istorie si actualitate. Chisinau, 2004.

Popescu A. Gh. Terapeutica populara in patologia externa. Cluj, 1927.

Subscribe to Fluxuri Distribuţie